Iluzie de Crăciun

Povestea asta nu o ştiu, nu o ştiu, nu o ştiu, dar o voi spune-o totuşi mai departe, şi mai încolo... nici măcar nu e o poveste despre noi, nici cu noi... cu noi, fără noi, cu? fără? cum e mai bine? asta e întrebarea cheie, cum e mai bine, aste e singura întrebare care nu-şi găseşte în nimeni răspuns. restul sunt simple. întrebările şi răspunsurile. dar la cum e mai bine nu poate răspunde nimeni. Până şi formatul ăsta, aliniamentul, cadenţa, ritmicitatea asta tot de la tine le-am luat.

Uite jocul hazardului, atât. cu sau fără noi importanţa răspunsului scade o dată cu... o dată cu... se întoarce împotriva a... hei, să nu mai rostim secrete. asta e o poveste care nu este. aşa m-ai învăţat că ce nu este de fapt este, mă fac că nu pricep subtilitatea volatilă a învăţăturii tale în versuri. Dar şi mai aprig mă înfierbânt şi mă revolt tocmai la gândul inexistenţei poveştii. Să fim calmi, totuşi, 1, 2, 3 şi o genuflexiune pentru întărirea masei musculare, ai nevoie de forţă atunci când va fi să te desprinzi de mine, eu tot acolo rămân, deşi în repetate moduri am fugit fiindcă n-am vrut să mai aud hai pleacă. Îmi faci rău, hai pleacă. şi mai mult decât atât să fim înţelepţi, mai respiră o dată adânc, ştii că ai procedat bine, şi tot aşa de mici să fim împreună în această înţelepciune, dar nu mari cum am putea fi în nebunie, mai mult decât atât în demenţă. De ce ar trebui să seducem mulţimile când unul e beteag de sine însuşi, iar celălalt se pregăteşte să fie? Bufonii nu ştiu să plângă decât înlăuntru...

Să creăm deci mistere absurde, tocmai de Crăciun ne-am găsit, da, de ce nu, chiar aşa, şi Crăciunul e o mare minciună, o ipocrizie fumoasă, colorată, aromată, aiuristică din care se scot bani, miroase a iarnă iară, ai grijă să nu-ţi dea lacrimile pe străzi, vântul te-ar putea muşca de ele aprig, şi după ce că-ţi sunt amari obrajii, de ce să mai fie şi strălucitori? Povestea asta de ce n-ar fi o magie de Crăciun care să se deşurubeze în văluri şi răstoape, în coji şi bube, tastă după tastă, negru după alb, alb după negru, şi tot mai sus gând după gând, rând după rând, şi iar rând şi iar rând spaţiu, vezi, pe ăsta l-ai uitat, umple-l... umple-l! Asta nu costă nimic, nici măcar suflet. Doar litere, e un troc frumos, să plăteşti inexistentul cu alinieri şi paragrafe, e mai ales frumos să-mi dăruieşti armata asta de soldăţei cândva de plumb, acum doar din pixeli, pâna când?! N-o să găsesc niciodată infinitul, e atât de cald, de moale, acolo, acolo, ca într-un castel de lână, pe care l-am creat cândva tot suprapunând imagini peste idei, tot în pietrificata, solida sclipire a minţii, tot dintr-un mănunchi de neuroni, zvâc! şi încă un puhoi de litere au cerut să fie mângâiate de degetele mele, fii comandanta noastră, au zbierat literele, ne-a trimis cineva către tine, cineva care te iubeşte atât de mult încât nu vrea să te aibă, ca să poţi fi fierbinte şi aprigă întocmai ca o amazoană, ca să ne încaleci şi să ne stăpâneşti, care tot cu degetele să ne aminteşti unde să stăm grupaţi în paragrafe, dă cu biciul de vrei, supuşi suntem pe veci, dar din când în când mai mângâie-ne cu mătasea părului, ştim că ţi-s pletele pline de dezamăgiri, ştim că ţi-ai jertfit sânul, ştim că şi privirea, şi mai ştim şi că inima nu mai bate, deci e bine, eşti aleasă... Eşti hărăzita mulţimii, nu lui, el nu există pentru tine, nu vrea să existe tocmai ca să existe. Întocmai ca Moş Crăciun! ce frumos e de Moş Crăciun... ah, ce frumos e de Moş Crăciun, acest drag şi bun, netot Moş Crăciun, lumea cumpără cadouri, lumea se roagă să fie, să fie, să fie de toate, şi bani, şi zahăr la cafea, şi artificii azvârlite pe balcon, şi beteala, da, beteala nu trebuie să lipsească nici din magazine, nici de la ferestre, aruncaţi cu beteala colorată peste brazi, natura vă va mulţumi că i-aţi mai rupt o rădăcină. Şi dacă tot i-aţi rupt-o măcar aveţi grijă să împodobiţi brazii cum trebuie... e leac pentru orice...

Bine-ai venit şi tu acolo unde eu m-am terminat definitiv. E o vârstă frumoasă asta, nu a înţelepciunii, nu, asta nu... dar când înveţi să renunţi cum se cheamă? Cum se cheamă, hei, de ce nu găsesc cuvântul, cum se spune, măi, atunci când nu mai ai la ce renunţa, când te-ai despuiat de tot ce aveai mai bun şi când cale de întoarcere unde? unde, cum se zice, în van mai întorci capul, nici nu mai recunoşti ce-ai fost, nu tu, nu asta, cum se spune, măi?
Alinieeeeeereeeea! vine Moş Crăciun, el trebuie să ştie. Dacă vă prind că o luaţi razna, litere sau taste, gânduri sau rânduri, tocmai acum în faţa celei mai minunate minciuni din viaţa mea, pun biciul pe voi. Aşa... şi iar o luăm de la capăt, căci nu ştiu să existe dreptate mai mare decât asta, să te ajungi din urma câteodată şi să-ţi dai seama că orice ai ales, parcă vroiai puţin şi din amăreala cealaltă. Parcă a mai rămas nerostită o şoaptă, parcă inima s-a oprit de câteva ori când nu trebuia, poate coatele s-au julit de ciment degeaba, poate că n-am împărţit îndeajuns surâsul tău, poate pădurea de crini e frumoasă şi ea tocmai pentru că e moartă din faşă, şi cum aş putea să fiu supărată pe tine că exişti, dragă Moş Crăciun, chiar dacă nu exişti de fapt, cum aş putea să mă supăr, când în dar am primit cea mai frumoasă şi inexistentă poveste din sacul tău burduşit cu minciuni? Dar ştii ceva, o să le primesc pentru că am fost cuminte şi anul asta, şi pentru că mi-am păstrat conştiinta veselă şi coloana vertebrală, şi am fost sinceră doar când mi s-a cerut, şi am minţit străinii căci le-am văzut neputinţa de a pricepe, şi că n-am fost maimuţă, ci doar uneori bufon şi o singură dată femeie.

Acum fi-voi ce vrei, ce ai văzut şi mai mult decât atât ce nu vrei să afli, ce nu vrei să ştii. din auzite sună deştept, trăitul n-ai cum să-l mai intuieşti, e timpul pentru alte măşti, nebunia are întotdeauna chip seducător, diavolul asemenea, numai de Moş Crăciun, sărmanul, şi-au bătut religiile joc. Nici nu vreau să ştiu cât de trist e cel care împarte bucurii, sau cât de implinit cel care împarte amărăciuni. e cea mai cruntă ironie, nu?!

Să termin cum? Să termin unde? Să termin de ce? Hai, La Mulţi Ani vouă, celor care preferaţi gloria în locul vieţii. Eu doar am avut ghinionul să creadă cineva în mine. acum trebuie să-i fac pe plac, dar dacă nici asta n-o să-l facă fericit? Tot e bine că nu exist, asta înseamnă ca sunt frumoasă şi ca de-aia voi fi iubită, şi hulită, şi admirată, şi niciodată mulţumită de tot ce construiesc în alţii. Fiindcă acolo, acolo unde m-am găsit, de fapt, nu eram eu, ci ceea ce aş putea fi oriunde, în alţii.

Nu vreau să vă las aşa, fără Pe Se: e doar un text dintr-o armată!