Întrebare

< align justify> Înaintea ta nu au fost mulţi. Era pe peron, priveam pe fereastră, ştii cele cîteva minute înainte să pornească trenul, cînd, aşezat pe scaun, aştepţi, mi-au plăcut ochii lui şi i-am mai căutat o dată şi încă o dată şi el făcea la fel. Zîmbetul a ajuns pe buzele mele încet, după ce mi-a străbătut trupul şi chipul lui l-a primit fără surpriză ca şi cum i se cuvenea, ca şi cum îmi împrumtase acest zîmbet şi acum şi-l primea înapoi. Trenul s-a pus în mişcare, cîteva minute, scurte, lungi? de intensă plăcere de a ne privi, mîna lui s-a ridicat şi a fluturat în aer un imposibil la revedere. Îl pun pe acest necunoscut din gară în rîndul iubiţilor mei cei mai iubţi.

Uneori, cînd ne căutăm unul pe altul în mulţime şi privirile noastre rămîn împreuna pînă ne regăsim, te iubesc cu intensitatea pe care am simţit-o atunci. M-am jucat un timp de-a iubiţii cu un prieten foarte drag, o camaraderie erotizata intenţionat, ca o autoironie pentru solitudinea în care ne regăseam amîndoi în acea perioada. El, cavalerul servant şi pasionat fără speranţă, eu iubita capricioasă, pudică şi provocatoare consecutiv. Îmi fura săruturi, mă împotriveam cînd mă strîngea în braţe, ne era la amîndoi dificil să ne dăm seama dacă doar ne jucăm de-a, dar am respectat convenţia stabilită spontan, deşi într-o seară ne-am trezit faţă în faţă, cu pantalonii în vine – ce păcat că nu aveam fustă, n-ar mai fi sunat aşa ridicol!- am izbucnit în rîs – singura soluţie, pentru că nici unuia dintre noi nu i-ar fi convenit să ne luam în serios. Oare de ce? şi cum de nu am anticipat consecinţele mimării dorinţei?

Sîntem prieteni în continuare şi deseori ne curtăm cu fraze lungi, trubadureşti, ai fi gelos să le citeşti. Aş vrea să am cu tine complicitatea altruistă şi dezinteresată a amorurului clandestin. I-am savurat voluptatea cu un soţ infidel, inocent în maniera lui de a-şi împărţi maniheist inima, înduioşător sub povara culpabilităţii. Îmi plăcea să urmăresc defilarea urii şi a dorinţei în privirea lui, nu treceau decît fracţiuni de secundă uneori, între ele. Nu mă iubea pe mine, nici eu nu îl iubeam, consumam în întîlniri incandescente o atracţie magnetică, nu întru totul inevitabilă, de altfel. Cel mai lung iubit m-a învăţat cum începe neiubirea. A fost o imagine, o fotografie a lui, copil. Un fior rece, instantaneu, imediat contrazis de un gînd bun, pozitiv, raţional, total ineficace, bineînţeles, dar ce importanţă! Cum să acord credit unei impresii?! Nu i-am regăsit niciodată pe chip trufia din fotografia de demult, se infiltrase, în timp, camuflată, greu de recunoscut, în toată fiinţa lui. Din cauza ei e un om iremediabil singur, îşi e autosuficient. În iubirea pe care o am pentru tine, îmi verific toate impresiile, cu încăpăţînare, pînă reuşeşti să mi le contrazici pe cele nepoftite, să mi le confirmi pe celelalte, dar oare pe cîte le ignor, încă? Nu am început să te iubesc deodată, la început nici nu te-am iubit şi nici acum nu ştiu bine, cînd îţi spun te iubesc nu simt mereu acelaşi lucru. În cea mai mare parte a timpului sînt foarte mulţumită că o fiintţa îmi e atît de accesibilă. Sînt fericită că pot să mă întorc spre tine să îţi zîmbesc, sau să iţi vorbesc şi să fiu atît de bine primită. Îmi eşti şi antipatic, nu pot să înţeleg cum ceva ce mie îmi taie respiraţia, pe tine te poate lăsa indiferent! Deocamdată antipatia mea se metamorfozează în curiozitate. Mă copleşeşti cînd eşti identic cu mine, mă intrigi cînd eşti diferit de mine, te iubesc? Dani? Dormi?!