Cum era, dar n-a fost să fie

Era cald şi umed, atât de umed încât sufletul i se umflase ca un burete mare de baie. În culcuşul jilav şi spongios ar fi încăput numai bine trupul lui slab, adus de spate, mormanul acela de oase aflat întâmplător prin preajmă.

Acum, pentru ca povestea să îţi fie pe plac, ar fi momentul să sublimez totul, să vorbesc despre gustul vag sărat al unui sentiment care i-a invadat ei gândurile, despre sufletul lui (ne)pereche, despre trăinicie şi iubire. De fapt, ca să spunem doar adevărul, totul a pornit dintr-o banală revoltă a glandelor. Prinţesa n-avea văl, calul alb al prinţului fugise şi nici măcar nu s-au iubit până la adânci bătrâneţi pentru că erau deja personaje în alte poveşti din alea care încep cu “şi nunta a ţinut trei zile şi trei nopţi”.

Ceva-ceva s-a întâmplat, totuşi: corpurile lor, şi numai corpurile, se ştiau de undeva. Aveau tabieturi, se ghiceau, se mângâiau de parca făcuseră asta în alte vieţi nenumărate. Mâinile lui şi genunchii ei ciolănoşi fuseseră croite pe aceeaşi mărime, pielea, muşchii, părul pubian, orgasmele lor scurte şi înspăimântătoare erau anume create să se topească într-o formă aproape albă, aproape perfectă.

Ce minunat, şi-au zis, şi au pornit să ajusteze ceea ce nu se lipea, să şlefuiască gânduri, idei, sentimente, să sincronizeze. Aş vrea să şi spun că au reuşit, dar n-am să pot, chiar dacă ar trebui ca asta să fie o poveste de Crăciun. N-am să-ţi mai spun nimic, pentru că tu oricum ai să adormi înainte să se termine povestea, de teamă să nu se stingă focul.