"all men kill the thing they love"(O. Wilde)
S-a trezit greu ca în fiecare sâmbătă dimineaţa în camera lui galbenă, de burlac, plină de cărţi şi de şosete împrăştiate pe podeaua de linoleum tip parchet. Celularul suna insistent. Uf, din nou toate muierile astea care vor o întâlnire palpitantă, o plimbare în decapotabilă pe malul mării, o cină la unul din restaurantele chic ale acestui oraş de moşi şi miliardari! S-a săturat să răspundă. Cu părul încă ciufulit de somnul lung, trage perdeaua bordeaux şi priveşte marea în zare. Întotdeauna a iubit întinderea albastră a mării, a crescut lângă ea şi acum, departe, rămâne pentru el un soi de petite-madeleine, îi aduce aminte de copilărie şi de ai lui. Poate ăsta e motivul pentru care a acceptat să traiască în acest oraă plictisitor şi snob, mort pe dinăuntru ca un castel medieval transformat în muzeu.
Are chef sa mănânce ceva, deschide frigiderul supertehnologic, dar rafturile lui goale par o imensă gură ştirbă de balenă. Nu are nimic de mâncare. Doar două cutiuţe de metal îi surâd dintr-un capăt ascuns al ultimului raft. Paté de cerb cu cognac. E un tip chic, îşi cumpără întotdeauna trufandale, caviar de Beluga şi champagne Ruinart, doar ce naiba, o viaţă are omul şi el e un învingător, mai bine o zi de leu decât zece ani de oaie, vrea să trăiască fără să-şi refuze nimic, nu-i pasă de contul din bancă, dacă îi place un costum Armani sau un pantof Fratelli Rossetti îl cumpără, doar ce naiba, prezentul contează, carpe diem la infinit!
Trebuie să plece şi din apartamentul ăsta nasol, o fi având el privelişte la mare, dar, orşicât, nu-i mai poate suporta pe vecini. Uite, chiar acum, când se pregăteşte să-şi deguste paté-ul de cerb, nebuna de la doi a pus colinde româneşti, auzi, la maximum, leru\'i ler, îi vine să urle de nervi! În plus, de pe casa scărilor se ridică un miros de sarmale împuţite, nu suportă varza, asta precis e tot Marinela, cu tot familionul ei venit de la Zalău, să-şi petreacă sărbătorile în Italia. Ce sa mai zică de Tino Rossi de pe acelaşi palier, e sărit şi ăsta, unul care a adoptat 8 copii la distanţă şi, ţineţi-vă bine, signore e signori, i-a adus pe toţi africanii ăştia mici la el de Craciun! Fac un tămbălau de nedescris şi, culmea, Tino e vesel ca oul de Paşti! Nu, nu, trebuie să plece negreşit din apartamentul ăsta! Ah! uitase familia Chiarenza de la trei, nişte nenorociţi, la 30 de ani au 4 plozi mucoşi si urlători, îşi fac cumpărăturile la discount, zeci de pungi de plastic pline de pastă, pe care le înghesuie într-o Panda rablagită, vai de viaţa lor! Acum au pus Astor Piazzola, Libertango, ha! ha! auzi la ei, libertatea o visează, pot să danseze tangou până li se stâlcesc pantofii, dar au rupt cuiul, cu 4 plozi adio viaţă liberă! Au cumpărat un brad enorm din Sud Tirol şi îşi fac iluzii că beculeţele lui roşii le vor colora viaţa asta de rahat pe care o duc, 6 suflete în 50 de metri pătraţi, din care 5 ocupaţi de cele două maşini de spălat utilizate în foc continuu. E suficient să admiri priveliştea balconului lor plin de haine la uscat, cu paraşutele ei de rochii în culori obscene, care ocupă jumătate de terasă, deh! s-a îngrăşat cumplit de când cu gemenii, era o italiancă mişto acum câţiva ani, porca puttana! Nu, nu ar putea sa trăiască o viaţă ca a lor, îşi spuse, lingându-şi arătătorul acoperit de paté de cerb. Gândurile i se împleteau într-un soi de film ciudat, în care juca rolul principal, era eroul propriei vieţi, un fel de Rambo frumos, ca Brad Pitt, elegant ca Montezzemolo, şmecher ca Bill Gates şi bogat ca Berlusconi. Un zâmbet timid îi ridică asimetric colţul stâng al gurii când visarea i se întrerupe... nu, nu e nimeni la uşă, e doar soneria doorbell a palm-ului.
Pronto, pronto, de cealaltă parte nu răspunde nimeni, se simte numai o respiraţie scurtă, speriată, de iepure fugărit. Precis e Alba, numai ea telefonează şi nu e în stare să scoată un cuvânt. Asta s-a îndrăgostit de-a binelea! Ce crede, un weekend petrecut împreună, înseamna ceva? E o biată copilă cu ochi mari, frumoasă, ce-i drept, sexoasă chiar, ne simţeam bine împreună, dar, dacă stau bine să mă gândesc, avea un hallux valgus la piciorul stâng ceva de groază! I-am şi spus, fetiţo, păcat de picioarele tale frumoase, trebuie să te operezi, acum se face chestia asta cu o tehnică nouă, nu mai doare aşa tare, recuperarea e rapidă, e musai să îţi iei curajul în mâini şi să corectezi degetul ăsta! Nu şi nu, că ei îi e frică, că sunt toate prostii, doar fiecare avem defecte, ce mare lucru un hallux valgus! Ciudate mai sunt femeile astea, vrei sa le ajuţi, le provoci ca să încerci să îmbunătăţeşti estetica şi uite ce iese! Ca şi Clementina, auzi, una care să se cheme Cle-men-ti-na, şi asta e nimic faţă de ce mi s-a întâmplat cu ea... O scot în cel mai haios local de pe coastă, muzică la Top, lume toată griffes & aere, ce mai, local cu majusculă, şi Clementina, îmbrăcată în rochia ei neagră (cică vintage! era rochia din anii \'50 a maică-si!)... adoarme, pe cuvant, vă jur, mesdames et messieurs, adoarme! Mai bine singur... Ce să mai zic de pediatra din Milano, aia da femeie, nişte sâni şi nişte buze super, nesiliconate, aproape m-a convins... până la a cincea întâlnire, când s-a prezentat cu o sacoşă plină de detergenţi şi o mătură electrică. Incredibil! Voia să şmotruiască la mine în apartament! Parcă ce, eram logodiţi? Iar sună telefonul. Mă invită toate la Crăciun, dar nu am nici un chef de mesele lor italiene, cu şapte feluri de mâncare, pasta allo scoglio cu crabi, homari şi panettone etcetera, cu mame anxioase, să mă întrebe ce am de gând cu fata lor, cu taţi care discută politică, votează Prodi şi nu înţeleg de ce am plecat din România.
Încet, încet noaptea se lasă peste oraşul auriu, iluminat ca o poveste. Beculeţe colorate se aprind la toate ferestrele caselor din jur. Doar o fereastră cu vedere la mare rămâne în întuneric.
Face un duş cald, îşi piaptănă părul cârlionţat, se bărbiereşte cu grijă, îşi pulverizează Jean Paul Gaultier-ul, parfumul de seară, în faţa oglinzii. Apoi deschide sertarul şi extrage o cutie aurie. Despătureşte cu grijă pantalonii şi tunica. Caută cureaua de piele neagră, cu cataramă mare, argintie. Scoate din dulap o pereche de cizme lungi, negre, de piele întoarsă. Ca în fiecare an, îşi potriveste barba mare, albă şi mustăţile şi îşi înfunda pe cap căciula roşie, cu margini de blană. Apoi, suna la uşa lui Tino Rossi. În fond, e Crăciun şi tare i-ar mai place să aiba un copil...
(Padova, 22 decembrie 2005, ascultând Santa Klaus is coming to town, Diana Krall)