În 1927, America descoperea sunetul în cinematograf şi primul film sonor al cinematografului universal a fost Cântăreţul de jazz. Primul film sonor a vrut să spună mai multe, a vrut să spună povestea muzicii, oamenii (producători, regizori şi spectatori) au simţit nevoia de mai mult din prima. Au vrut nu doar să audă voci şi sunete, ci şi muzică. Nu poţi spune care a fost primul musical adevărat, pentru că el era mereu în sufletul spectatorilor şi în artă, la fel cum nu poţi spune că ultimul musical este ultimul. Musical-ul este un gen aparte, inventat pentru o anume parte a culturii audiovizuale din fiecare. Iată care au fost şi care vor rămâne cele mai frumoase şi aparte musical-uri din cinematograful universal.
Singin' in the Rain (SUA, 1952)
Regia: Stanley Donen / Gene Kelly
Singin' in the Rain este unul dintre cele mai iubite musical-uri şi unul dintre cele mai cunoscute filme de acest gen, peliculă ce a dat naştere exodului de actori de la Broadway spre Hollywood. Nu este însă primul, înainte se mai făcuseră Meet Me in St. Louis şi Un american la Paris, dar la filmul ăsta s-a cântat şi s-a dansat mai mult ca la oricare... în afara sălii de cinema. Un film vesel, plin de carismă, melodii bine articulate şi cu dans în genul pop art-ului american (coregrafia este semnată şi de Broadway Melody Ballet şi de starul de la acea vreme, Cyd Charisse), Singin' in the Rain are în centru două personaje principale, Don Lockwood şi Lina Lamont, cuplu de actori celebri ai perioadei mute, al căror ultim film este transformat într-un musical. Mai adăugaţi o frumoasă poveste de dragoste, o umbrelă şi multă ploaie... sub care să cânţi. Iar acolo unde replicile sunt înlocuite cu muzică şi dans nu poţi decât să fredonezi: What a glorious feeling, I'm happy again!
West side story (SUA, 1961)
Regia: Robert Wise
Musical-ul lui Robert Wise este pentru americani cel puţin la fel de celebru ca Romeo şi Julieta pentru noi toţi, şi la fel de important pentru cinema. Într-un cartier New York-ez - şi filmul se deschide cu 15 minute de imagini de neuitat ale New York-ului -, două bande de adolescenţi, The Sharks şi The Jets, se înfruntă pentru supremaţie. Dar Maria, sora şefului Rechinilor, se îndrăgosteşte de Tony de la The Jets, şi ceea ce urmează este o poveste de dragoste imposibilă şi memorabilă, pe muzica lui Leonard Bernstein şi pe versurile lui Stephen Sodheim (aflat la începuturi), pe ritmuri de salsa şi balet cu mişcări acrobatice. Un musical premiat cu 10 Oscaruri, filmul lui Robert Wise este un clasic neîntrecut decât de următorul său film, Sunetul muzicii. Dacă însă pentru Sunetul muzicii trebuie să fii un iubitor de musical-uri, pentru West Side Story nu trebuie să fii decât un iubitor de film. Ne-a dus dincolo de imaginea desuetă a unor puşti dansând, într-o lume care atunci cânta şi dansa pe teme la fel de cool şi de vulnerabile ca azi.
The Sound of Music (SUA, 1965)
Regia: Robert Wise
Cu Sunetul muzicii am crescut cu toţii, fie că asta ni s-a întâmplat în America sau în România. Austria, Familia von Trapp, Julie Andrews, Christopher Plummer, şapte copii şi o broască strecurată în şorţul doicii. "Ascultaţi sunetul muzicii" pe o pajişte plină de flori. Niciodată fericirea nu a fost imaginată mai bine într-un film. Sunetul muzicii e un sunet fericit, muzica te ajută să creşti şi să iubeşti. Nici o umbră, nici măcar sub pietrele de pe deal, doar zvastica imensă arborată pe clădirea superbă a von Trapp-ilor. Cei nouă membri reuşesc să fugă de nazişti, interpretând un cântec la concursul local: Edelweiss e o baladă naţională austriacă. Christopher Plummer şi Julie Andrews au dat prin ea viaţă amintirilor lumii fără război şi părţii grave a fericirii, cea în care trebuie să lupţi pentru o avea. The Sound of Music rămâne, totuşi, cel mai mare...
Fiddler on the Roof (SUA, 1971)
Premiul Oscar pentru imagine şi coloană sonoră.
Regia: Norman Jewison
Într-un sătuc rusesc există o comunitate evreiască. În 1918, totul e bine pentru evreii prea evrei dintotdeaua. Se bea, se cântă şi abia se atinge arcuşul viorii, de sus de pe acoperiş. Doar Tevye mai visează să fie şi mai bogat, pe ascuns, în staul, acolo unde nu-l aude nimeni. În soarele rece al Rusiei, cu praf şi noroi deopotrivă, într-o lume sălbatică, totul moare când cade ţarul... ştiţi doar povestea. Doar muzica este singura care mai poate da speranţă, chiar şi aşa, spusă răguşit şi cu corzile viorii rupte. Unul dintre cele mai frumoase, poetice şi triste musical-uri din istoria cinematografului universal. Printre sunetele disperării şi ale umorului evreiesc veţi auzi cu siguranţă sunetul paşilor din noroi, pe drumul exodului... Mazel Tov!
Jesus Christ Superstar (SUA, 1973)
Regia: Norman Jewison
Bazat pe proiectul rock opera lansat iniţial pe Broadway de Andrew Web Lloyd şi Tim Rice, filmul prezintă povestea ultimelor zile ale lui Iisus, zile tulburi văzute prin ochii lui Iuda Iscariotul. "Try not to get worried, try not to turn on to problems that upset you down... everything is all right yeah, everything's fine! And we want you to sleep well tonight...". Pardon, m-a furat filmul. Cu decor minimalist, mult nisip mistic şi foarte multe accente hippie, Jesus Christ Superstar are mult, mult tupeu. O dată pentru că demitizează şi a două oară pentru că reinventează mitul. E drept că Flower Power purta prin vânt multe seminţe ale iubirii, dar hippioţi să cânte rock? Filmul s-a vrut din start un şoc şi a reuşit. Coloana sonoră este genială, iar coregrafia de basm. "Walk across my swiming pool!", îi spune Irod lui Iisus pentru a se convinge. Voi aveţi ceva dubii legate de film?
Cabaret (SUA, 1972)
Oscar pentru: cel mai bun actor (Joel Grey), cea mai bună actriţă (Liza Minnelli), imagine, regie, montaj, coloană sonoră.
Regia: Bob Fosse.
What good is sitting alone in your room? Come hear the music play. Life is a Cabaret, old chum, Come to the Cabaret. Put down the knitting, The book and the broom. Time for a holiday. Life is Cabaret, old chum, Come to the Cabaret. Sally Bowles (Liza Minnelli), o cântăreaţă americană aflată la Berlin în 1930, se îndrăgosteşte de bisexualul Brian. Amândoi sunt seduşi de către Max, un playboy bogat. Brian se oferă să se căsătorească cu Liza... şi totul se petrece în şi în jurul clubului de noapte Kit-Kat, clubul unde cântă Sally. Multă şampanie, mult fum, mult roşu, mult fard, mult zâmbet, mult puppet show pentru oameni-păpuşi ce fug de sforile care îi dirijează zilnic. And as for me, I made up my mind back in Chelsea, When I go, I'm going like Elsie. Start by admitting. From cradle to tomb. Isn't that long a stay. Life is a Cabaret, old chum, Only a Cabaret, old chum, And I love a Cabaret!
Hair (SUA, 1979)
Regia: Milos Forman
Claude - he believes in God and I believe in God, that is me - îşi părăseşte familia din Oklahoma pentru a se înrola în armata americană, armată aflată în plin război în Vietnam. Ajuns în New York - where did he goes, folow the river -, Claude dă peste un grup de hippioţi simpatici care fug de armată. Filosofia lor este simplă: "I got life mother, I got freedom brother, I got good times to..." sau dacă nu au, atunci nu au "casă, masă, familie, educaţie, haine, ciorapi, nu au nimic". Situat într-un context politic mondial, Hair a fost şi va rămâne un fenomen. Manifestul declanşat împotriva tunderii - Îmi vezi ochii? Dacă da, înseamnă că părul e prea scurt - pare un manifest sincer, izvorât din nevoia de libertate, dar într-un anumit moment filmul se lasă furat de seminţele flower power - hare krishna, hare krisha, hare hare, hare rama, marijuna, juana juana, peace, flower, freedom, happines... O poveste minunată, cu un final trist. Berger, liderul evident al grupului, ajunge din imprudenţă pe front, în locul lui Claude. Degeaba cântă la final Let the sunshine in, istoria a întunecat soarele pentru multe secole de acum încolo.
Moulin Rouge (SUA, 2001)
Oscar pentru scenografie.
Regia: Buz Luhrman.
Satin, o frumoasă curtezană, este dorită de toată lumea, în celebrul local de noapte Moulin Rouge din Montmartre, începutul secolului. Christian, un scriitor de mâna a şaptea, se îndrăgosteşte de Satin, dar ea este promisă de către Harold Zidler, proprietarul clubului, lui The Duke, unul din puţinii care ar putea salva localul de la faliment. "There was a boy... there was a boy!", aşa începe filmul şi aşa se şi termină, ceea ce mă face să spun: Moulin Rouge nu este orice musical. Este un musical care se sprijină pe celelalte musical-uri, face parodie, se amuză de melodii celebre sau pur şi simplu spune că povestea din spatele oricărei poveşti este doar o simplă maşinărie. "Another hero, another mindless crime. Behind the curtain in the pantomime. On and on... Does anybody know what we are living for? Whatever happened, we leave it all to chance. Another heartache, another failed romance. On and on... Does anybody know what we are living for? " Şi Satin moare... This is the bohemian revolution!!!
Chicago (SUA, 2002)
Oscar pentru Cea mai bună actriţă (Catherine Zeta-Jones), decoruri, costume, montaj, coloană sonoră.
Regia: Rob Marshall.
Povestea show-ului de pe Broadway a început cu marele coregraf Bob Fosse în 1975 şi spune cum, dacă ştii să cânţi şi să dansezi, poţi scăpa cu bine din orice. Muzică, dans, paiete şi crime. Voluptate şi minciună, numele lor sunt Roxy Hart şi Velma Kelly, două ucigaşe ce caută să scape prin celebritate de pedeapsa cu moartea pentru crimele lor. Renee Zellweger şi Catherine Zeta Jones cântă şi dansează, Zeta Jones (însărcinată atunci) e un amestec letal de pasiune şi pericol, filmul a fost oscarizat. Din toate însă cu siguranţă nu îl vom uita pe Mister Cellophane. Domnul Celofan e un clown trist, iar sub pudra lui de talc se ascunde formidabilul talent al lui John C. Reilly, care ne reaminteşte de ce se făceau musicaluri în perioada lor de aur. Poate acum prăfuit, poate strălucitor şi van, poate trecut, poate neadecvat formei în care e, poate neânţeles, poate ridicol, în tot cazul devotat artei şi nefelositor aşa artificial cum e, musical-ul e ca acest Domn Celofan - magic.
Dancer in the dark (Danemarca, 2000)
Regia: Lars von Trier
În 1995, Lars von Trier se număra printre cei care emiteau Manifestul Dogma '95 de la Copenhaga. Printre esenţialele puncte emise se urmărea redefinirea cinematografului european, un cinematograf anti Hollywood, cu buget redus, minimalist, fără decoruri, cu filmare din mână şi fără actori celebri. Pentru von Trier, Dogma a adus filme ca Europa, Breaking the waves, Iditoţii şi Dogville. Dancer in the Dark a pornit ca proiect muzical sub acelaşi impuls al Dogmei. Dancer in the Dark este un musical special, un altfel de a face musical, un manifest anti Broadway via Hollywood. Selma (Bjork) a emigrat împreună cu fiul său din Europa de Est în America. Ea munceşte zi şi noapte pentru a salva fiul de o boală de care suferă şi ea, o boală care în cele din urmă duce la orbire. Selma rezistă sclaviei sistemului american doar pentru că are un mic secret: iubeşte musical-urile. Pretinde, doar pentru scurte momente, că este într-un musical. Societatea americană, cetatea musical-urilor şi viaţa însăşi nu ştiu să se joace de-a pretinsul... O frumoasă parabolă neagră, pusă pe note.
(Articol preluat din Revista HBO, noiembrie 2005)