Brățara de argint

Bună ziua,

Cum vedeți, avem nume și prenume identice. Nimic ieșit din comun, știind că, de pildă, numai pe Facebook, există opt conturi pe numele Florentin Trandafir. Mai neobișnuit este faptul că avem vârste apropiate, semănăm, fizic, destul de mult și locuim în același oraș. Cumulate, toate aceste coincidențe motivează mesajul de față.

Voi fi cât se poate de scurt: zilele trecute am primit un colet din Germania de la un domn pe nume Alexander Klein. Cum am multe legături profesionale în acea țară, nu am avut nici o reținere în a primi și a deschide coletul. Cutia de carton, nu mai mare decât două palme alăturate, conținea o casetă de lemn în care am găsit un teanc de plicuri, legat cu o panglică sigilată cu ceară și o brățară delicată, de argint. Deasupra, două scrisori, în plicuri deschise: prima, semnată "dr. Alexander Klein", îmi era adresată (vorba vine, veți vedea de ce spun asta!) iar a doua era scrisă de Leontina Voican-Klein, mama lui Alexander. De la primele rânduri citite, am realizat că nu aveam cum să fiu eu destinatarul coletului. Totuși, curiozitatea profesională (sunt psihoterapeut) m-a îndemnat să le citesc pe amândouă, chiar de mai multe ori. Am hotărât să îndrept eroarea expeditorului și după o simplă căutare pe Facebook, am dat de profilul dumneavoastră. Firește că cea mai potrivită soluție ar fi fost returnarea coletului, dar, de dragul personajelor acestei povești adevărate, m-am hotărât să vă contactez.

Nu am nici un dubiu că sunteți destinatarul real al trimiterii, întrucât, în plicul doamnei Leontina Voican-Klein, am găsit o fotografie care vă reprezintă, la vârsta tinereții, iar poza de profil de pe Facebook arată că nu v-ați schimbat într-atât, încât să nu fiți recunoscut. Prin urmare, vă rog să-mi comunicați datele dumneavoastră de contact, pentru a vă trimite ceea ce trebuie să vă aparțină.

Cu stimă,
Florentin Trandafir

*

Dragă domnule Trandafir,

Vă mulțumesc pentru mesaj și pentru amabilitate. Vă confirm că am cunoscut-o pe Leontina Voican, de care mă leagă amintiri frumoase, dar și o pată destul de întunecată pe conștiință. Aș vrea să vă cunosc și, în măsura în care timpul vă va permite, vă rog să-mi propuneți un loc de întâlnire, oriunde și oricând.

Cu deosebită recunoștință,
F. Trandafir

*

Domnule Florentin,

Vă aștept în barul hotelului Mimoza, joi, 20 ianuarie, orele 19.

Pe curând,
F.T.

*

Lieber Herr Trandafir,

Sunt sigur că mama și-ar fi dorit să-mi încep scrisoarea cu "Dragă tată". Regret, am încercat să o fac, dar nu am reușit. De când m-am născut și până acum trei ani, eu am avut un singur tată: cel care m-a susținut când am făcut primii pași, m-a învățat să merg pe bicicletă, să înot, să schiez și să pescuiesc, m-a dus de mână în prima zi de școală, mi-a deschis ochii către literatura de calitate și m-a învățat să iubesc cea mai frumoasă meserie din lume, cea pe care el însuși a slujit-o. Iertați-mă, dar a-i spune unui alt bărbat "tată", ar însemna să renunț la toate cele dăruite de el!

Ebenfalls, cred că mama ar fi vrut să vă scriu în limba română. Asta pot să o fac, dar nu la nivelul la care s-ar cuveni. Româna mea ist ziemlich primitiv și nu-i stăpânesc atât de bine nuanțele, încât să exprim cu exactitate tot ce doresc. Sper, totuși, că mă veți înțelege și veți fi îngăduitor cu greșelile mele de exprimare.

La ora la care veți citi aceste rânduri, mama mea, Leontina Voican, Titina pentru prietenii apropiați, nu va mai fi printre noi. Când boala aceea nenorocită ne-a răpit orice speranță, când ea însăși și-a dat seama că nu mai e nimic de făcut, mi-a cerut să o duc acasă. Mi-am luat câteva zile libere de la clinică, mi-am așezat un pat pliant alături de al ei și i-am vegheat cât am putut de bine suferința. Am hrănit-o ca pe un copil, i-am schimbat perfuziile, i-am umezit buzele pe care și le mușca până la sânge ca să-și înăbușe gemetele și i-am făcut injecțiile calmante, ori de câte ori mi-o cerea. Simțeam că și-a dorit să se stingă vegheată de primul ei copil și asta mi-a îndulcit, cât de cât, suferința.

Când i-am făcut ordine printre lucruri, am găsit caseta de lemn pe care v-o trimit. Pe capac era lipită o etichetă cu scrisul ei inconfundabil, auf Rumänisch und Deutsch: "Fiului meu iubit, Alexander. Îl rog să o deschidă după ce nu voi mai fi!". După ce am citit scrisoarea însoțitoare, am socotit că este bine să primiți și dumneavoastră o copie. O aveți în casetă.

După cum vedeți, sigiliul teancului de scrisori este intact. Nu le-am citit. M-am gândit că ar fi fost o impietate față de memoria tatălui meu. Poate că sună patetic, dar aș vrea să știți că mama l-a iubit cu adevărat pe tata și sunt convins că pierderea lui i-a agravat boala și i-a grăbit sfârșitul.

Cam atât ar fi de spus. Vă rog să nu fiți supărat pe mine. Deocamdată, nu simt nevoia să vă întâlnesc. Se spune că orice om este un copac dornic să-și cunoască rădăcinile. Probabil că eu sunt un copac atipic. Nu mă prea interesează rădăcinile, în schimb aș vrea să-mi cunosc frații-copaci.

În profilul de pe Facebook nu am găsit nici cea mai mică informație despre familia dumneavoastră. Mi-ar fi plăcut să aflu că am frați și surori în România. Și da, pe ei aș vrea să-i cunosc!

Trebuie să știți că am două surori dragi, aici. Împreună cu cei șase copii ai noștri, din care două fete sunt ale mele, formăm "clanul" Klein, în care am devenit, iată, decanul de vârstă.

Vă salut cu respectul cuvenit unui om trecut prin viață și vă doresc multă sănătate și viață lungă,

Dr. Alexander Klein

*

Iubitul meu prim copil, Alexander,

Când vei citi aceste rânduri, eu voi fi plecată. Nu vreau să te întristezi. De aceea, voi începe scrisoarea într-o notă optimistă, chiar dacă aceasta este o atitudine total nepotrivită pentru un muribund. Nepotrivită, dar explicabilă, având în vedere injecția cu morfină pe care tocmai mi-ai făcut-o. Așadar, nu am de ce să fiu tristă. Am avut cea mai frumoasă viață cu putință, o profesie nobilă, o familie fericită, un soț iubit și iubitor și trei copii minunați.

Trebuie să știi că le-am lăsat și surorilor tale câte o scrisoare asemănătoare, prin care le-am spus ce au însemnat ele pentru mine și cât de mult le-am iubit. Tatălui vostru îi voi spune același lucru foarte curând, când îl voi reîntâlni acolo, sus.

Ți-am mai spus, oare, că la nașterea ta, am fost cea mai fericită femeie din lume? Sună aiurea, chiar cinic, dar trebuie să-i fiu recunoscătoare dictatorului acela caraghios. Dacă nu ar fi dat decretul care a nenorocit atâtea femei din România, poate nu te-aș mai fi născut și aș fi fost lipsită de toată fericirea pe care mi-ai dăruit-o.

În plic vei găsi fotografia tatălui tău biologic. Când mi-ai fost adus pentru prima dată la sân, pe fețișoara ta micuță și boțită am deslușit expresia mereu mirată și cam năucă a chipului său. Aș fi vrut să-i porți numele, dar asocierea dintre Florentin și Klein mi s-a părut cinică și aducătoare de mâhnire tatălui tău, chiar dacă el, generos din fire, nu ar fi arătat-o niciodată.

Dacă vei privi cu atenție poza, vei observa cât de bine semăna Florentin Trandafir cu Pușkin: același chip prelung, aceiași ochi migdalați, același păr negru-cârlionțat, aceiași favoriți. De aceea, i-am propus tatălui tău să-ți spunem Alexander. A fost de acord, probabil fără să bănuiască motivul adevărat al propunerii.

Mă bucur că îi semeni lui F.T. Ții minte cum, în copilărie și adolescență, în momentele noastre de tandrețe, te alintam spunându-ți "moi dorogoi Pușkin"? Chiar și acum, când ai ajuns la o vârstă la care poetul nu a reușit să ajungă, simt, uneori, nevoia să-ți spun la fel.

Poza aceea îmi este dragă și pentru că a fost făcută în dimineața ce a urmat nopții în care ai fost zămislit, într-o cabană aproape pustie din Făgăraș.

Drumul prin pădure durase mai mult decât ne-am așteptat, începuse să ningă și noaptea de septembrie coborâse cu repeziciune. Poate că ne-am fi continuat urcușul periculos spre golul alpin intrat, deja, în iarnă, dacă singurul locatar al cabanei nu ne-ar fi zărit lanternele prin pădure. Salvatorul nostru era un revizor contabil, trimis să facă inventarul gestiunii părăsite, în pripă, de cabanierul sătul de atâta liniște și pustietate.

Locul era un punct de tranzit, ocolit de turiștii mereu grăbiți să ajungă la capetele traseului, dar cabana era nou-nouță și bine îngrijită. Nu ne venea să credem că aveam la dispoziție un întreg etaj cu camere cochete, bine încălzite și cu priciuri învelite cu lenjerie niciodată folosită.

A doua zi am descoperit poiana din față, acoperită cu un strat gros de zăpadă. Pe neașteptate, F. s-a dezbrăcat în pridvor și a început să alerge, gol-pușcă, spre pârâu. Înainte să se arunce în omăt, i-am fotografiat chipul. Atunci am realizat, pentru prima oară, cât de îndrăgostită eram de inocența și jemanfișismul lui. De el și de trupul lui suplu de adolescent.

Ne-am continuat drumul spre Podragu și Bâlea. Am fi vrut să mergem și la Negoiu, chiar am pornit într-o dimineață, dar iarna timpurie ne-a întors din drum. Am coborât, pe lângă cascadă, la câmpie și am luat trenul, fiecare spre rostul lui, el la facultate și eu la dispensarul meu.

Pe atunci, nu erau telefoane mobile, ca acum. Aveam zile și ore stabilite, în care el mă suna, din Palatul Telefoanelor de pe Lăpușneanu, la dispensarul sătesc. Până în ziua în care i-am dat vestea, ne spuneam, mereu și mereu, aceleași lucruri: cât de dor ne era unul de altul și cât de mult așteptam următoarea întâlnire. Când l-am anunțat că tu, puiule, te-ai înfiripat în pântecul meu, totul s-a schimbat.

Îmi închipuisem că va țopăi de bucurie în cabina telefonică. M-am înșelat. Mai întâi a fost tăcerea. Lungă și lămuritoare. Apoi întrebările: "Chiar nu mai e nimic de făcut?" "Colegii tăi de la oraș nu te pot ajuta?" "Vrei să vorbesc eu cu prietenii mei, fii de medici?". Era pur și simplu panicat și m-am gândit că cel mai bine ar fi să-l liniștesc cu o minciună. I-am spus că, deși devenise grozav de riscant, din cauza decretului, un coleg ar fi fost dispus să-mi facă intervenția, bazându-se pe un diagnostic teribil: sarcină extrauterină. F. m-a întrebat ce înseamnă asta și i-am răspuns că va fi o intervenție delicată, după care, probabil, nu voi mai avea copii niciodată. Cumva ușurat, a șoptit: "OK, fă-o!" Nimic altceva! A fost ultima, ba, nu, penultima, noastră convorbire telefonică.

L-am întâlnit întâmplător, după câteva săptămâni, pe Lăpușneanu. M-am felicitat că îmbrăcasem un palton larg ce-mi ascundea talia îngroșată. I-am spus că nu am ce să-i reproșez, că îi voi păstra o amintire frumoasă, bla, bla, bla, că sunt bine din toate punctele de vedere și că am cunoscut, deja, un alt bărbat care mă va face, cu siguranță, fericită.

O altă minciună, căci pe tatăl tău aveam să-l cunosc abia câteva săptămâni mai târziu. Era șef la direcția județeană de sănătate, toți îi spuneau "Neamțul" și îl respectau pentru empatia pe care o arăta în relațiile cu subalternii și cu pacienții. M-am înscris într-o audiență, pentru a-i cere transferul la oraș. Mi-a privit peste ochelari burtica și mi-a spus: "Mda, în situația dumneavoastră, chiar că aveți nevoie de un transfer urgent!" Nu bănuiam că, foarte curând, avea să se întâmple cea mai rapidă și mai incredibilă succesiune de evenimente din viața mea: mutarea în cel mai mare spital din județ, "transferul" definitiv în inima lui, căsătoria și emigrarea în Germania. Și, desigur, nașterea ta, aici!

Restul îl cunoști. Sunt mândră de tine, de familia ta frumoasă, de faptul că ai devenit unul dintre cei mai apreciați oncologi din țară. Ce ironie! Ești un mare oncolog, dar, din nefericire, nu ai reușit să-ți vindeci propria mamă, sau, măcar, să-i prelungești, cât de cât, viața!

Iartă-mă că nu ți-am vorbit mai devreme despre F.T. A fost o lașitate, recunosc, dar dacă ți-aș fi spus, ar fi fost ca și cum i-aș fi răpit tatălui tău fiul dorit. A fost doar decizia mea, căci el nu mi-a interzis niciodată să-ți spun adevărul.

Dragul meu, în casetă vei găsi un teanc de scrisori, primite de la F. Dacă le vei citi, îți vei face o idee despre dragostea noastră. Îți place sau nu, a fost relația curată din care ai apărut tu, dragul meu copil.

Sub scrisori am pus o mică brățară de argint. Poate ai observat că o aveam, mai mereu, la încheietura mâinii. Am purtat-o cu drag pentru că a fost cadoul lui F., la prima noastră aniversare. Cred că l-a costat bursa pe câteva luni și gestul lui m-a emoționat cu atât mai mult cu cât știam că părinții lui, învățători, nu erau prea avuți.

Acum, esențialul: nu îți cer să îl iubești pe F., ar fi prea mult și prea târziu pentru tine. Mi-ar plăcea doar să-l cunoști, dar te las să procedezi cum îți dictează inima. Ești un bărbat matur și responsabil și îți respect decizia, oricare ar fi ea. Am, totuși, o rugăminte: nu-i purta ranchiună! A fost un adolescent ingenuu, năucit de cele două vești contradictorii, primite într-un interval de timp atât de scurt. Mai întâi l-a speriat posibila apariție a unui copil nedorit și apoi l-a pus pe gânduri perspectiva întristătoare a unei familii fără copii. Cred că realizezi că, pentru ambele angoase, vina cea mai mare nu a fost a lui.

F.T. are acum aproape 70 de ani și locuiește în București. Caută-i profilul de pe Facebook. Vei găsi acolo detalii care te vor ajuta să îl cunoști mult mai bine decât cele scrise aici.

Dragul meu, am ajuns la final de scrisoare, dar și de viață. Vorba românului: "Fuse și se duse!", sau, mai exact, "Fost-ai, lele, cât ai fost!". Oare cum ar trebui traduse vorbele astea în germană, ca să stârnească aceleași emoții?

Gata! Poate nu întâmplător, chiar acum, simt că efectul morfinei de azi dimineață a dispărut. Te îmbrățișez, love you!

Mama

*

Dragă Florentin,

Se pare că lectura celor două scrisori și scurta noastră întâlnire mi-au cam șifonat imaginea. Simt nevoia să mi-o reabilitez, măcar în ochii tăi, dar tare mă tem că o să mi-o șifonez și mai tare! Nu, nu va fi o spovedanie și nici o încercarea de a obține de la tine o consultație gratuită. Pur și simplu, trebuie să mă destăinui cuiva apropiat. Vrei, nu vrei, tu ești acela: prea ne-au apropiat datele personale asemănătoare și secretele mele, pe care le-am împărțit cu tine.

Ce ciudat! Dacă nu punem la socoteală protagoniștii acestei povești adevărate, cel care îi cunoaște cel mai bine detaliile este un om de a cărui existență nu aveam habar acum câteva săptămâni! Dacă tot ai aflat atâtea, hai să-ți mai adaug câteva!

Pe Titina am cunoscut-o într-o tabără studențească, în Ceahlău. Numai o minte de organizator zăpăcit ar fi putut să inventeze o asemenea combinație: jumătate dintre participanți erau boboci politehniști, iar cealaltă jumătate erau absolvente de medicină, în așteptarea repartițiilor. Bine, mai erau și câțiva proaspeți "domni doctori", dar ăștia nu contau. Prea erau plini de ifose și aglutinați în grupul lor elitist, printre "diagnoze", "investigații" și "anamneze"!

Am remarcat-o din primul moment. Așezată la provă (parcă așa i se spune părții din față a unui vaporaș, nu?), cu pletele blond-roșcate în bătaia vântului, părea o statuie de zeiță vikingă. Mi-a observat privirile lacome și s-a răsucit în semi profil, ca să-i pot admira mai bine spatele drept, de gimnastă, pieptul generos și talia subțire. Pe malul celălalt al lacului, am ajutat-o să coboare și m-am oferit să-i car rucsacul imens. A acceptat cu un zâmbet dulce și mi l-a luat, la schimb, pe al meu, mult mai ușor și mai gol. Când am ajuns la cabană eram, deja, prieteni vechi și ni s-a părut normal să ne alegem locuri alăturate, în punctul cel mai îndepărtat al priciului de sus.

După o primă noapte albă, zorile ne-au găsit încolăciți în același sac de dormit, cu ochii umflați de nesomn, buzele arse de sărutări și trupurile tremurând de pasiunea atingerilor nevinovate.

Nu mă întreba ce vârfuri am urcat, ce cascade am admirat și ce cabane am vizitat în tabăra aceea! Le-am uitat pe toate! Oriunde mergeam, prima noastră grijă era să ne separăm de grup. Să nu-ți închipui că bula noastră era echipată doar cu îmbrățișări, sărutări și mângâieri. Nu! Ne povesteam filme și romane, recitam poezii, fredonam arii din opere și urlam în duet "Obladi, oblada" sau "Yellow submarine". Și nopțile, ah, nopțile acelea pline de nedormire!

Nu-mi venea să cred că o femeie atât de frumoasă și de sofisticată m-a băgat în seamă pe mine, un rahat cu ochi, abia ieșit din pubertate! Terminasem un prim an de facultate, dar eram încă minor, căci mama, învățătoare la clasa I-a, m-a luat cu ea la școală de la cinci ani neîmpliniți.

Tabăra s-a terminat mai repede decât ne doream și ne-am întors fiecare "acasă": eu, în căminul studențesc, ea, la dispensarul din satul înconjurat de păduri. Ne trimiteam aproape zilnic scrisori înflăcărate. Venea deseori la oraș: întâlniri cu îmbrățișări frenetice pe băncile din Copou, concerte la Filarmonică, spectacole de operă și teatru, muzee și expoziții. Nu ratam nici o aniversare lunară a iubirii noastre, la "Moldova" sau la "Iașul".

Odată, m-a invitat la aniversarea căsătoriei surorii ei. Atunci am aflat că în familia lor se practica diferența de vârstă "inversată", căci atât mama, cât și sora ei erau mai mari decât bărbații lor. A fost prima oară când a adus vorba, în prezența altora, despre o posibilă căsătorie. Cred că m-am înroșit până în vârful urechilor și am schimbat repede subiectul.

Încet, încet, chestia asta cu diferența de vârstă a devenit o adevărată obsesie. Scormoneam în literatură, în filme sau în viața reală, situații asemănătoare, căutând cu disperare justificări și avantaje. Fără vreo legătură, îmi tot revenea în minte imaginea săracei domnișoare Solange, căreia, la nici 40 de ani îi spuneam, pe ascuns, "baba de chimie".

Cei șase ani care mă despărțeau de Titina mi se păreau o veșnicie. Era o tâmpenie imensă, desigur, dar câte gânduri ciudate nu pot cloci în mintea unui plod de 18 ani, îndrăgostit până peste urechi de o femeie adevărată!

Titina a venit cu ideea să aniversăm anul nostru de dragoste printr-o excursie în Făgăraș. Am vizitat-o în satul ei dintre păduri. Locuia într-o chilie a unei foste mănăstiri părăsite. Când am ajuns, am găsit-o trebăluind în fața plitei. Mi-a spus, mai târziu, că aceea fusese prima ei supă de găină, una cu găluște, chiar delicioasă.

După o noapte albă, consumată, cu mângâieri platonice, în patul mănăstiresc, am ajuns, cu mare întârziere, la gara cea mai apropiată. Schimbasem, pe drum, o căruță cu un tractor și tractorul cu un camion. Surpriză, trenul avea, și el, întârziere, mult mai mare decât a noastră! Am luat-o ca pe un semn divin: cerul chiar dorea să rămânem împreună!

Detaliile aventurii din munți le știi, deja. Vreau să adaug doar că, de atunci, Făgărașul a rămas muntele meu de suflet, pe care nu l-aș schimba nici cu Alpii, nici cu Anzii și nici, măcar, cu Himalaia.

Acum, urmează partea cea mai grea a mărturisirii mele: știu, am reacționat mizerabil când mi-a dat vestea la telefon. Totuși, momentul maxim de lașitate l-am avut altcândva.

Eram în pinacoteca Muzeului Culturii, în sala pictorilor flamanzi. Cred că de la o natură moartă cu ceva vânat, Titinei i s-a făcut rău și s-a retras, jenată, în spatele unui panou. Abia a apucat să-și scoată o pungă și o batistă din poșetă. Prin deschizătura paltonului, i-am zărit pântecul rotunjit. Am intuit adevărul, dar nu am avut curajul să-l recunosc, să o îmbrățișez și să-i cer iertare pentru lașitatea mea dezgustătoare. Aceea a fost cea mai mare greșeală a vieții mele, nu cea liber consimțită, din cabana făgărășeană!

Am condus-o la tren, pentru ultima oară, și ne-am despărțiți ca doi străini.

Asta a fost tot. Te rog să nu mă judeci prea aspru. Pentru greșelile mele, Dumnezeu m-a ținut minte și mi-a arătat, mai târziu, câteva cartonașe galbene. Recunosc, le-am meritat pe deplin!

Te îmbrățișez și îți mulțumesc pentru disponibilitate și prietenie!

F.T.

*

Dragul meu fiu necunoscut,

Mama ta, Domnul să o aibă în grija Lui, a dorit să ne cunoaștem, dar ți-a lăsat libertatea de a proceda cum crezi că e mai bine. Tu ai ales să nu ne întâlnim. "Deocamdată". Nu credeam că o să iubesc vreodată acest cuvânt. Pentru mine, el înseamnă speranța că te vei răzgândi și vom ajunge să ne cunoaștem într-o zi. Sper să nu fie prea târziu! Îți respect decizia, și te înțeleg mai mult decât bănuiești. Argumentele din scrisoarea ta sunt imbatabile.

Poate că nu te-aș fi tulburat cu un răspuns, dar ți-am reținut dorința de a ști dacă ai frați sau surori, în România. Află că mai ai încă două surori, dar, din păcate pentru mine și pentru mama lor, ele nu mai locuiesc aici. Cea mică, medic stomatolog, trăiește în Germania, destul de aproape de tine, iar cea mare este arhitect la Paris.

M-aș bucura să vă cunoașteți și, împreună cu celelalte două surori și cu copiii voștri, să formați familia pe care mi-am dorit-o eu, aici, în România. Ți-am scris pe o filă separată datele lor de contact și, cât de curând, o să le previn că fratele lor neașteptat le va căuta.

Știu că sună aiurea, dar sunt mândru că, fără să am cine știe ce merite, am diseminat fragmente din ADN-ul meu, everywhere in Europe. Nu sunt chiar de cea mai bună calitate, genele acelea, dar pentru mine este reconfortant să știu că, în lipsa altor realizări remarcabile, voi lăsa, prin ele, o mică dâră în urmă.

Îți mulțumesc pentru teancul de scrisori returnat. Cred că nu voi rupe, nici eu, sigiliul. Pur și simplu, nu îndrăznesc să le recitesc. Chiar nu doresc să-mi revăd imaginea penibilă și stânjenitoare din acele vremuri.

Dragă Alexander, te felicit pentru cariera strălucită și pentru familia ta frumoasă. Ți-am văzut pe Facebook fiicele. Sunt minunate. Cea mică îți seamănă mult, în schimb, cea mare este leit Titina, la vârsta la care am cunoscut-o. De dragul amintirii ei, te rog să primești mica brățară de argint și să i-o pui la mână nepoatei mele, dragi, Ingrid, Leontina Voican, the second. Sunt sigur că, acolo sus, printre stele, mama ta s-ar bucura.

Vă îmbrățișează cu drag și dor tatăl și bunicul vostru, cel vinovat de o veche lașitate și nevolnicie,

Florentin Trandafir