Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Povestea literaturii de sertar a fost peste tot aceeaşi


Marius Dobrescu

04.01.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ismail Kadare
Fiica lui Agamemnon * Succesorul

Traducere din limba albaneză
note şi postfaţă de Marius Dobrescu
Editura POLIROM, 2005



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Povestea “literaturii de sertar” a fost peste tot aceeaşi.

La început, se spera că ea există. Mai mult, s-a crezut că, după democratizarea fostelor ţări comuniste, “literatura de sertar” avea să provoace convulsii politice şi morale într-o societate tentată să-şi recunoască erorile şi să şi le expună public. S-ar putea spune chiar că scoaterea ei la lumină a fost aşteptată peste tot cu sufletul la gură. Nimic din toate acestea nu s-a întîmplat însă. După căderea Zidului Berlinului, luată ca limită temporală între era comunistă şi începuturile democratizării Europei de Est, s-a constatat cu surprindere că “literatura de sertar” ori nu a existat, ori a fost atît de “subţire”, încît aproape că nici nu putea fi luată în seamă.

Fiica lui Agamemnon este una dintre puţinele excepţii care confirmă, din păcate, regula. Povestea scrierii şi publicării acestei cărţi este ea însăşi o aventură. Editorul Claude Durand, directorul Editurii Fayard, ne-o spune în prefaţa ediţiei franceze apărute la Paris în anul 2003. Durand mărturiseşte cum Kadare, pierzîndu-şi orice speranţă de a asista la o reformare a comunismului albanez, şi-a pus în gînd să-şi “exporte” cîteva manuscrise în Franţa, în siguranţă. Este vorba despre romanele Fiica lui Agamemnon, Umbra, nuvela Zborul cocostîrcului şi un număr de poeme, opere profund anticomuniste, care aveau să fie editate în Franţa şi în Albania după 1990. Lucrul acesta se petrecea în 1986, la un an după dispariţia de pe scena istoriei a dictatorului Enver Hodja. Urmaşul acestuia, Ramiz Alia, considerat iniţial un comunist moderat, a continuat, în realitate, politica mentorului şi înaintaşului său. Mai trebuie spus că legea albaneză incrimina şi sancţiona dur transferarea peste graniţă a manuscriselor originale. în aceste condiţii, Kadare a fost obligat să aducă unele modificări manuscriselor, să le “germanizeze”, aşa încît, dacă ar fi fost prins de poliţia albaneză, să poată spune că nu sînt ale sale, ci ale unui scriitor german cunoscut în Albania, Siegfried Lenz. A schimbat, aşadar, numele personajelor, al localităţilor şi tot ceea ce ar fi putut duce la recunoaşterea contextului şi a atmosferei. Cu mari riscuri, Kadare a reuşit, într-o primă călătorie, să ducă la Paris o parte dintre aceste manuscrise. Cele mai multe însă au ajuns în Franţa în valiza lui Claude Durand însuşi, care le-a depus apoi la Banque de la Cité din Paris. în convenţie cu banca, Ismail Kadare i-a înmînat preşedintelui Editurii Fayard cheia seifului său, împreună cu autorizaţia de a-l putea deschide în momentul în care acesta va crede de cuviinţă.

La vremea respectivă, asemenea multora, Kadare nu credea că va apuca ziua în care comunismul se va prăbuşi în Albania. Depozitarea acestor manuscrise periculoase i-ar fi permis editorului său ca, în cazul unei morţi naturale sau “accidentale” a autorului, să declare imediat că o parte a operei acestuia, necunoscută, va fi publicată în scurt timp. Vorbind imediat despre conţinutul acestor manuscrise inedite, ar fi fost posibilă neutralizarea eventualelor falsificări pe care propaganda comunistă ar fi încercat să le aducă operei şi imaginii scriitorului.

Şi totuşi, urmînd “principiul dominoului”, în 1991, comunismul albanez a căzut. Semnalul a fost dat de prăbuşirea statuii dictatorului din centrul Tiranei. (“Voi cînd o să dărîmaţi monstrul ăsta?” l-a întrebat Liviu Ioan Stoiciu pe însoţitorul nostru în toamna lui 1990, cu numai cîteva luni înainte de eveniment. Omul a pălit şi ne-a făcut semn să ne ţinem gura: şoferul era omul Securităţii albaneze. Mă aflam, împreună cu Liviu, în Albania, trimişi de Uniunea Scriitorilor într-un schimb de delegaţii.) în momentul acela Kadare se afla la Paris, într-un exil autoimpus, care a grăbit sfîrşitul comunismului la Tirana.

Dar să ne întoarcem la manuscrisele kadareene. Primul dintre acestea, editat la Paris în 1994 de Fayard, a fost Umbra. Romanul a primit retuşurile necesare chiar din partea autorului, care i-a îndepărtat fardul german cu care fusese acoperit, mai ales în prima parte. Au fost completate, de asemenea, golurile artistice lăsate intenţionat, cîtă vreme scopul operei a fost, în primul rînd, să treacă sau, mai curînd, să transmită un mesaj dincolo de graniţă.

Zborul cocostîrcului a fost editată mai tîrziu. În limba albaneză nuvela a apărut concomitent în două versiuni: în cea originală, aşa cum văzuse lumina tiparului în Albania, şi în a doua versiune, revizuită, după care s-a făcut şi traducerea în franceză.

Fiica lui Agamemnon, cel de-al treilea manuscris depozitat în Franţa, a fost editat în anul 2003, după textul din anul 1985, fără să i se aducă nici cea mai mică modificare. Acest roman este prima parte a unui diptic a cărui parte a doua, Succesorul, a fost scrisă în anii 2002-2003. Conform aprecierii lui Durand, aceste două romane nu numai că dezvoltă aceleaşi personaje, dar creează unul dintre ansamblurile literare desăvîrşite ale lui Ismail Kadare.

Scris în 1985, la puţin timp după moartea lui Enver Hodja, Fiica lui Agamemnon este o amară poveste de dragoste, o dragoste imposibilă, interzisă într-o societate în care operează reguli morale cazone, iar puritatea conştiinţelor e păzită cu stricteţe de un aparat represiv de o duritate excesivă. Scot aici capul, după două decenii, monştrii nevăzuţi ai puritanismului comunist, rude bune cu dragonii Revoluţiei culturale chineze şi cu Tezele ceauşiste de la Mangalia.

Întîmplările relatate de Kadare pornesc de la fapte reale. îmi amintesc cum s-au precipitat evenimentele la Tirana în urma Festivalului Muzicii Uşoare din 1972. Desfăşurarea concertelor anunţa parcă un vînt proaspăt în cultura albaneză. O descătuşare. Muzica avea rezonanţe de “canzone italiana”. Prezentatorii erau îmbrăcaţi după moda occidentală. (Este ciudat, dar Albania comunistă avea o modă a ei, “moda socialistă”, care interzicea pantalonii evazaţi, fustele scurte şi părul prea lung. Mai mult decît atît, în aeroportul internaţional Rinas – ceva asemănător cu gara din oraşul meu natal, Brăila – exista o frizerie pentru cei care, la sosirea în Albania, aveau părul prea lung, indiferent dacă erau turişti sau diplomaţi!) Se părea, deci, că Hodja se îndepărtase pas cu pas de China (ruptura definitivă avea să vină în 1975, după vizita preşedintelui american Richard Nixon la Beijing) şi încerca să se apropie de un Occident spre care a privit cu jind toată viaţa. Festivalul Muzicii Uşoare din 1972 a fost pentru mulţi albanezi semnalul că Enver Hodja era dispus să slăbeasă frîiele ideologice şi să accepte o oarecare liberalizare a vieţii culturale, cu consecinţe imediate în viaţa cotidiană a oamenilor. Din păcate, nu avea să se întîmple aşa.

Îndată după festival, întreaga echipă care-l organizase, în frunte cu directorul general al Radioteleviziunii albaneze, a fost arestată, cercetată şi condamnată la ani grei de puşcărie. Prezentatori, cîntăreţi şi compozitori au avut aceeaşi soartă. Peste Tirana s-au aşternut nori negri. Un stalinism mai cumplit ca la el acasă, în Rusia lui Iosif Vissarionovici, a pus stăpînire pe sufletele şi pe destinele oamenilor. Aceasta este atmosfera în care se desfăşoară scurta poveste de dragoste dintre Suzana, fiica unui înalt activist comunist (identificat cu Mehmet Shehu), premierul guvernului de la Tirana, şi un anonim redactor de televiziune. Sacrificiul pe care cei doi amanţi sînt nevoiţi să-l facă, renunţînd unul la celălalt, este imperios cerut de exigenţele moralei comuniste. Aflat în plină ascensiune politică, tatăl Suzanei trebuie să facă pactul cu diavolul şi să-şi jertfească fiica, asemenea lui Agamemnon la Aulida, pentru a-i putea îmblînzi pe zeii preaputernici din Comitetul Central. Ce semnal poate transmite acest sacrificiu? se întreabă tainicul iubit al Suzanei. Ce schimbări vor avea loc în societatea albaneză? Această întrebare, al cărei răspuns poate marca destinul cîtorva milioane de oameni, este clarificată în ultimele pagini ale cărţii:

“Şi brusc – îşi spune eroul romanului, iubitul Suzanei – am avut revelaţia că dezlegasem misterul. Sentimentul de satisfacţie a fost atît de puternic, încît m-a făcut să mă opresc în plină stradă şi să închid ochii, ca şi cînd imaginea lumii reale mi-ar fi putut alunga din minte ceea ce abia mi se revelase... Iakov (fiul lui Stalin, n. n.) a fost sacrificat nu pentru că dictatorul a vrut ca el să aibă soarta oricărui soldat rus, ci pentru “ca Stalin să-şi cîştige dreptul de a sacrifica pe oricine ar fi vrut. Ca şi în cazul Ifigeniei, care a făcut din Agamemnon măcelarul-şef al oştirii...”

Plasate în timp real, evenimentele din roman par a aparţine anilor ‘70, ani de continuă ascensiune a cultului personalităţii lui Enver Hodja. Iar tatăl Suzanei nu poate fi altcineva decît generalul Mehmet Shehu, vechi camarad de arme al Şefului cel mare de la Tirana şi prim-ministru pînă în decembrie 1981, cînd, “căzut pradă unei crize de nervi, şi-a tras un glonţ în inimă” (conform propagandei oficiale).

Dar acesta este subiectul celui de-al doilea roman al dipticului, Succesorul, terminat mult după primul, în 2003, la Paris. Cu acesta, intrăm în perioada tîrzie a comunismului albanez, anul 1981 şi următorii, răstimp în care dictatorul, bătrîn şi bolnav, îşi pierduse orice control şi organiza spectacole politice sinistre, care culminau adesea cu eliminarea celor mai apropiaţi colaboratori ai săi. Unui asemenea scenariu i-a căzut victimă Succesorul, tatăl Suzanei, cel desemnat să-i ia locul Conducătorului după moartea acestuia.

Despre dispariţia misterioasă a lui Mehmet Shehu s-a scris mult. Una dintre ipotezele cele mai apropiate de realitate lansează, în cartea sa Enver Hodja – ultimul mare spectacol (Londra, 1986), istoricul englez Jon Halliday. Iată cum descrie acesta relaţia Hodja-Shehu şi, mai cu seamă, evenimentele din decembrie 1981:

“Nu este clar care a fost motivul rupturii dintre Shehu şi Hodja. (Este curios, dar această ruptură a fost prevăzută încă din anii războiului de către cei doi ofiţeri englezi care-l însoţiseră mai tot timpul pe Shehu.) Hodja spune că Shehu s-a sinucis «ca urmare a unei crize nervoase» în 18 decembrie 1981, după ce fusese criticat aspru că-şi logodise fiul cu o fată dintr-o familie care avea în rîndurile ei şase sau şapte criminali de război, încercînd să provoace astfel un scandal care să submineze regimul de la Tirana. După moartea lui Shehu, pretinde Hodja, s-a descoperit că acesta fusese un poliagent.

Relatarea mult prea lungă a lui Hodja prezintă interes din două motive (lăsînd la o parte zelul exagerat, vecin cu paranoia, de a nu-şi recunoaşte responsabilitatea în legătură cu absenţa propriei vigilenţe). Mai întîi, Hodja se abţine să afirme existenţa vreunei divergenţe politice cu Shehu, ale cărui poziţii le explică pur şi simplu prin faptul că acesta fusese încă de mult agent al oficinelor străine. în al doilea rînd, după ce descrie maşinaţiunile politice ale lui Shehu din anul 1930 încoace, Hodja îşi leagă explicaţia asupra crizei finale de noţiunile de bază ale basmului popular albanez – logodnă «retrogradă», «primitivă», ruşinoasă. El îi include în acelaşi cerc pe toţi membrii familiei lui Shehu. «Mehmet Shehu îşi transformase şi urma să-şi transforme întreaga familie într-un cuib de spioni, într-un cuib de năpîrci.» Şi Hodja aminteşte pe rînd «elementele ostile şi imorale ale familiei lui Shehu». în Albania, asemenea lucruri duceau întotdeauna spre un singur sfîrşit şi pentru asta nu exista decît o singură pedeapsă: plumbul. Mai multe surse occidentale sînt de părere că lucrurile s-au petrecut chiar aşa – deşi, fireşte, Hodja refuză să ia în discuţie o asemenea variantă”.

Pe acest fundal politic sumbru, încărcat, se desfăşoară drama personală a Suzanei – acelaşi personaj din Fiica lui Agamemnon. Mai mult decît atît: Suzana îşi aminteşte, într-o lungă reverie sub plapumă, de primul iubit, redactorul de televiziune de care fusese obligată să se despartă pentru a nu-i macula tatălui cariera politică. Deportarea familiei Succesorului într-un lagăr de deţinuţi politici, biografiile triste ale unora dintre opozanţii puterii, semnele alienării şi ale unei lente ratări îngroaşă, la rîndul lor, tuşa anticomunistă a textului kadarean.

Dar ce mai contează această poveste de dragoste sau cea a logodnei sfîrşite nefericit, în faţa dramei unui popor întreg, minţit, manipulat cu cinism, redus la condiţia de patrupede, de aplaudaci fără gîndire şi fără memorie? Romanul este plin de scene groteşti – cum sînt cele ale şedinţelor care au urmat “sinuciderii” Succesorului sau cele din Comitetul Central al PMA –, instrumentate cu o plăcere sadică de “cel mai iubit fiu al poporului albanez” etc. Scene de coşmar în care omul este înghiţit şi fărîmiţat fără milă sau regret de uriaşa maşină de strivit conştiinţe a propagandei de partid. Intrat el însuşi printre roţile zimţate ale acestei maşinării, sinistrul ministru de Interne, Adrian Hasobeu, îşi pierde minţile înainte de a-şi pierde chiar viaţa.

De partea cealaltă a baricadei, Conducătorul şi soţia lui, sinistra Nedjmie Hodja, veteranii Partidului, trup şi suflet cu dictatorul, carieriştii ideologici şi culturali, artiştii-mercenari etc. O lume colcăind greţos, greu de înţeles, dar şi mai greu de justificat. O adunătură de lichele ţintind sus, tot mai sus, cît mai aproape de Conducător. Dar şi de suspiciunile, de ura şi de setea lui de sînge. S-ar zice că nu se poate una fără cealaltă. La fel cum ziua e nedespărţită de noapte, dragostea de ură, viaţa de moarte.

Fiica lui Agamemnon şi Succesorul sînt ca două jumătăţi ale unui întreg: pot exista şi separat, dar imaginea de ansamblu e mult mai complexă şi mai convingătoare. Cele două romane se integrează firesc în Cronica Albaniei Eterne, pe care Kadare pare că şi-a propus-o. Iar dacă nu şi-a propus aşa ceva, ea se întrupează singură, din cioburile strălucitoare presărate de autor în calea cititorilor săi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer