Când au murit tradițiile locale

Îmi dau seama că am prins un punct de inflexiune în istoria locală: dispariția vechilor urme de cultură locală / vernaculară și modernizarea forțată a satului românesc. În satul în care m-am născut - Dorobanțu, jud. Tulcea, în 1965, am văzut câteva lucruri care astăzi nu mai există. Spre pildă, am prins hora din sat, care se făcea pe islaz, la ieșirea spre Cîrjelari. Și, în satul mamei (sat de haholi, Hamcearca), fanfara lăutarilor rroma din Nifon, satul vecin.

Am prins încă în uz toponimele turcești ale multora dintre satele dobrogene, când oamenilor le venea mai ușor să spună Aiorman decât Dorobanțu, Geaferca în loc de Căprioara, chiar și acolo unde trecuseră aproape o sută de ani de la plecarea populațiilor turco-tătare și schimbarea numelor de așezări (uneori, ca în satul nostru, deodată cu schimbarea vetrei satului, am mai povestit asta).

Am prins, de asemenea, echipe de meșteri constructori care, pe la jumătatea anilor 70, încă lucrau în infra-textul comunismului românesc, construind case la țară după planuri repetate și doar în detaliu modificate cu câte un rezalit art-deco, văzut la blocuri, la oraș.

I-am văzut punând un copăcel pe coama acoperișului, spre terminația estică, împodobit, atunci când acesta era gata. De altfel, și în cimitir, am prins mulți ani după aceea tradiția locală a înfigerii unui copac uscat, curățat de coajă, plin cu mere atârnate de crengi și cu colăcei, în mormântul închis, copacul însoțea cortegiul funerar, din care făcea parte.

Sau case deja date cu strop de ciment pe fațadă, deși tradiția locului îmbia la lipirea chirpicilor (adică netezirea suprafețelor cu un tinci, noroi mai diluat) și, ulterior, la văruire. În var se punea sineală, astfel încât umbra de albastru să intensifice albul casei. Bunicii mei făcea operațiunea asta o dată la cinci ani, îi ajutam și noi, în joacă. Dar mulți întindeau romburi de sârmă pe fațade și tencuiau cu strop de ciment, apoi vopseau în albastru sau verde casa, asigurând astfel o întreținere mai ușoară, dar distrugând tradiția.

La fel, i-am văzut schimbând tabla galvanizată, care înlocuise deja țigla și olanele, mai ales, cu azbociment. Când am fost cu Alexandru Nancu la Jurilofca cu programul de construire tradițională de la Capul Dolojman, am stat de vorbă cu un bătrân cu o astfel de casă tencuită și cu azbociment. I-am explicat de ce e toxic și că se îngroapă adânc, acum, în UE. Bătrânul lipovean ne-a ascultat, apoi ne-a zis: Au venit comuniștii și ne-au spus că trebuie să scoatem stuful și să punem tablă și azbociment, să tencuim fațadele, că așa e modern. Acuma veniți voi și ne spuneți că a fost o greșeală... Noi pe cine să mai credem? Pe dumneavoastră, i-am zis, cei care ați făcut cu chirpici și ați acoperit cu stuf.

Dar stufari mai erau doi în sat, dar și aceia erau plecați în Olanda, unde era cerere mare de arhitectură ecologică, în vreme ce la Jurilofca se făceau case din BCA, acoperite cu tablă, după modele văzute în Italia și Spania, iar noi greu am găsit doi care știau aproximativ cum se bate stuful pe casă...