Capitalism în comunism

Că tot am pomenit de satul natal (Dorobanțu, jud. Tulcea), sărbătoarea cea mai important era (și este) așa numitul zbor, sau hramul bisericii, care era, dincolo de partea religioasă, un adevărat bâlci, și la propriu și la figurat. Și aici e legătura cu o altă latură a amintirilor acestora: supraviețuirea unor forme de economie private în plin comunism. Toți aceștia, care veneau la zbor cu tiribombele și călușeii lor, cu bidoanele lor de aluminiu pline de înghețată de lapte și ouă, cu sifoanele și sucurile lor, întrețineau o brumă de capitalism în infratextul regimului totalitar. Apoi erau artiștii, nomazi și ei, cu o clasă peste lăutari. Apăreau afișe la căminul cultural, cu figura artistei sau artistului, de regulă cântăreți obscuri de muzică populară și neapărat colaboratori ai TVR, ca să vină publicul. Și publicul venea, asculta ce cânta respectivul fără orchestră, ajutat de câte un magnetofon obosit pe post de fundal sonor și asta era. Sau venea câte un iluzionist, care făcea și teatru de păpuși. Unuia i-am slujit eu însumi de asistent din public. Dormea la camera oficială (o camera adosată primăriei, unde puteau dormi cei veniți în vizite oficiale), m-a dus tata să văd marionetele a doua zi. Dar peste toți trona cel ce ne punea filme la căminul popular, deși sunt aproape sigur că el era angajat la stat, cinematografia fiind, de la Lenin citire, mijlocul de propaganda predilect al comunismului. Dar am văzut și El Cid, și O floare și doi grădinari și alte bazaconii, care păreau lumina lumii pentru satul nostru, veneam halucinat seara acasă.

În fine, supraviețuiau micii meseriași, precum bunicul, care era croitor. Plătea un impozit anual destul de împovărător, dar a reușit să nu fie angajat la stat nicio zi din viața lui, ba a și ieșit la pensie. Îmi amintesc când venea fiscul, un nene chelios, același în toată copilăria, și încasa impozitul anual: era eveniment la noi în gospodărie, nu neapărat plăcut. Bunicul croia haine pentru câteva sate, mai cu seamă după ce se retrăsese străbunicul, și el croitor, dar care locuia în satul vecin, Cârjelari. Mai cu seamă, întorcea haine, o activitate care, astăzi, trebuie explicată. Hainele importante, costumele și paltoanele, de pildă, se dădeau la întors când se uzau și se mai purtau și pe fața cealaltă a stofei. Stofele erau de o calitate la care azi putem doar visa, unele, pur și simplu, nu se uzau, precum, vorba bunicului ștofa englezească, despre care vorbea cu admirație absolută. Era sărăcie în România și mulți purtau încă haine antebelice, ce se găsea drept nou nu se putea compara cu hainele de odinioară, erau doar pânze proaste și cu noduri. Avea stocuri din câteva stofe bune (atunci am aflat că un costum se face cu doi pantaloni), dar și din alte feluri de materiale, încă îmi aduc aminte tot soiul de termeni exotici de stofe și pânzeturi. Dar cel mai tare mă fascinau instrumentele cu care bunicul croia și, pe lângă care, bietele mele echere, compasul și raportorul păreau și chiar erau jucării. Păi compasul bunicului, cu cretă în vârf, avea aproape un metru latura și echerul avea ipotenuza sinusoidală, aproape lascivă. Plus tiparele pe care le folosea, adecvând măsurătorile corpului aceluia la croiala pantalonului sau a hainei. Avea și mașină de cusut Singer, care a rămas în familie și fier de călcat, pe vremuri cu cărbuni, apoi electric. Atelierul de croitorie era locul în care mă jucam, citeam, povesteam cu bunica mea cea vorbăreață (compensa pentru caracterul taciturn al bunicului).

Apoi, erau sifoanele, pe care mă angajam să le umplu, deoarece la două sifoane primeam mărunțiș și pentru un pahar de suc cu gust de caramel și chimicale galbene. Merita efortul, la fel făceam și mici cumpărături de la cooperativă (și sistemul cooperatist era o struțocămilă, nici de stat, nici privat), de la nenea Tică... La noi, la sat, nu erau capitaliști din cei ce luau restaurante în administrare, ca la oraș, sau mici prăvălioare cu tot soiul de activități meșteșugărești, de la remaiat ciorapi la cizmărie, lăcătușerie etc.