Sărbători

Unde se întâlneau cele două planuri, cel al obiceiurilor și tradițiilor păstrate cine știe de când și de unde (dată fiind relocarea râșnovenilor și călărășenilor mei la Aiorman, în Dobrogea, după 1884) cu cel al structurilor socio-economice care mai supraviețuiau, vestigial, în satul comunist? În obiceiuri.

Îmi amintesc cum venea ceata de flăcăi la noi, cu plugul. Chiar cu plugul, la poartă. Nu erau boi, dar cai erau, ba chiar frumoși, supraviețuiseră ca specie ideii tembele a unui oligofren comunist de a-i sacrifica pe toți, în cinstea victoriei mecanizării din agricultură. Deci, care aveau, veneau călare. Aveau buhai, clopote (talăngile oilor și vitelor) și voci deja încălzite când veneau la bunicul și la tata. Bunicul îl invita pe cămăraș (cel care strângea banii) și pe șeful cetei în atelierul său de croitor, unde erau cu toții, la un pahar de vin. Era ger de crăpau pietrele, dar eu stăteam afară, cu flăcăii, care cântau toate colindele pe care le știau, primind, spre a rezista, și o sticlă de un litru de țuică, bașca vinul. Nu exagerez când vă spun că, în frigul acela cristalin, vocile lor tinere, puternice, sunau ca sticla și până departe. Trosnea aerul înghețat.

Abia după ce pleca ceata flăcăilor, bine remunerați de bunicul și de tata și bine cinstiți (aghezmuiți, spunea tatamare), aveam și noi, copiii, să plecăm, doar prin vecini, cu plugușorul nostru, mai necăjit. Ce să mai dovedești, după ce crema satului se produsese? Oamenii stingeau luminile și stăteau mai pe întuneric, nu voiau să mai primească și pe alții. În fine, ceva-ceva mai primeam și noi, dar slab.

Dar noi începeam activitatea de mai demult: întâi, cu Ajunul, dis de dimineață. Bunica Ioan îmi făcuse o tolbă din finet bleu, cred, în care puneam nucile și merele primite (rar, câte o monedă-două). Crăciunul trecea, dar se întorcea, pe calendarul iulian, când mă mutam la Hamcearca, satul natal al mamei, sat de haholi (ucraineni, ei erau refugiați de pe lângă Harkov).

Acolo, colindam cu Vecera, colinda pe care nu o știam în ucraineană, ci doar în română (eram doar jumătate de-ai locului, verii și verișoarele noastre conduceau ostilitățile):
- Bună seara, sfântă seara, ne-au trimis mama și tata la matale cu vecera!

Primeam kukea (un soi de colivă mai degrabă lichidă) și tot felul de alte dulciuri de iarnă. Nu aveam nicio tresărire în a colinda de două ori, în două locuri diferite și la date diferite, ba chiar unor rude care vorbeau o limbă de neînțeles pentru sora mea și pentru mine). Nici la Hamcearca, la haholii mamei, nu era deloc rău. Tatamare Dobrescu se repezea, când vedea mașina, direct la caneaua butoiului de vin, cu o cană roșie cu capac, de un litru. Mamaia Dobrescu imediat scotea kavarma (carne prăjită și ținută în untură) și ouă, dacă nu gătise deja vreuna din bunătățile ei incredibil de gustoase și ospățul era gata, estimp se încingea soba cea mare, care răspundea și în camera de oaspeți, unde puteai dormi o vreme chiar acolo, pe ea, până se încingea de tot, prilej cu care începeau să miroasă și gutuile care stăteau, iarna, la ferestre.

Și nu am să uit niciodată câte stele se puteau vedea pe cerul acela de iarnă. Pe el îmi explica tata galaxiile, cum e cu planul discului care e Calea Lactee, cu Casiopeea, cu Arcturus, cu Sirius și altele, la fel de speciale.