Dedesubt

Obsesia spațiului subteran este străveche și are două resurse: prima ar fi ambiguitatea spațială a peșterilor, cărora umanitatea le datorează adăpostirea ancestrală, mult înaintea apariției construcțiilor exterioare; a doua resursă ar fi legătura, nu întru totul deslușită, între arhitectură și moarte - Adolf Loos o vedea ca fiind cauzală (originea arhitecturii este în mormînt), pe cîtă vreme Jean Baudrillard credea că toate obiectele de arhitectură au ceva de mormînt în ele. Cu siguranță, funcția de camuflare și cea funerară sînt de găsit în catacombele Romei antice și sînt păstrate în memoria genetică a creștinismului originar. Exemple convingătoare ne vin de pe insula Gozo (Malta) cu ale sale temple hipogee, unde nu e vorba doar despre moarte și sacru, ci și despre incredibile efecte acustice, încă verificabile.

Tema morții și învierii este tratată arhitectural la catedrala din Brasilia, a lui Oscar Niemeyer: cobori dedesubt, în întuneric, pentru a ascende, apoi, și a ieși în naosul propriu-zis, dîndu-i parțial ocol, intrînd, adică, în turbionul menit să te ridice spre cerul prefigurat de forma de hiperboloid parabolic a edificiului suprateran. Cu alte cuvinte, ascensiunea în spirală, începută subteran, e menită să te înscrie pe traiectoria ascendentă a sorbului ceresc. Geometria dimprejurul găurilor negre e asemenea, o știm azi, dar cum o știau Gaudí, la începutul secolului și Niemeyer, la jumătatea acestuia?

De la Aggartha tibetană la teoria pămîntului gol, prefigurată și în Călătorie spre centrul pămîntului (Jules Verne), în care s-ar afla o civilizație alternativă (sau, ca în teorii naziste, chiar aceasta, a noastră), întreaga istorie, ba chiar și divertismentul, sînt presărate de catacombe, tuneluri, praguri și treceri, miraculoase sau nu, dintr-un tărîm - spațial și/sau temporal - în altul (Being John Malkovich).

În esență, este o arhitectură a golurilor geologice, a crevaselor amenajate, sau una deliberat excavată (ceea ce este oximoronic, potrivit lui Hegel, pentru care arhitectura presupune adăugare de materie, nu evacuarea ei); o arhitectură căreia, așadar, îi lipsește exterioritatea, exprimată prin fațade. Sau este vorba despre tuneluri care leagă subteran destinații, fără altă funcție decît aceea de eschivă dinaintea ex-punerii primejdioase, de la suprafață: spații de fugă, la propriu. În cetatea Budei, unul dintre cele mai de succes trasee turistice este cel subteran: medieval, deodată cu cetatea, el a fost intens utilizat (deși, în cele din urmă, inutil) în rezistența contra asediului Armatei Roșii, eliberatoare.

Napoli este construit peste orașul grecesc Neapolis, care poate fi vizitat subteran, a cărui încrengătură de tuneluri a fost, de asemenea, folosită în cel de-al doilea război; tot acolo există și un tunel de metrou abandonat, după cum asemenea sînt și la New York, prilejuri de thrillers. Tema acestor tuneluri de metrou revine, de altfel, pe jumătate ironic, în romanul lui Umberto Eco Pendulul lui Foucault, unde vecinul taxidermist al eroului principal îi pune acestuia întrebări cu tîlc: cît de aglomerate erau orașele care și-au făcut metrou în secolul al XIX-lea (Londra, Paris, ba chiar și Budapesta), de era nevoie de un asemenea efort edilitar de excavare, de coborîre în subteran? Răspunsurile fumegoase ale taxidermistului ne trimit, firește, în registrul delirului interpretativ pe care îl reprezintă teoriile conspirației, dar întrebarea subzistă.

Ba și la noi subzistă asemenea conexiuni cu subconștientul colectiv, fie sub forma teoriilor dacopate cu tunelurile de sub Bucegi, dacice sau și mai dinainte. Ele ba traversează Carpații, pornind de pe la Sinaia (unii dau ca sigură pornirea de sub mănăstire), ba conduc la o sursă de energie telurică pe care știau s-o recolteze și străbunii daco-geți; fie sub forma, mai credibilă și, oricum, consemnată istoric, a tunelurilor de sub unele orașe extra-carpatice. Acestora, suzeranitatea otomană le-a interzis fortificațiile, adică apărarea dinaintea ei; or, nici aristocrația, nici burghezia urbană emergentă și cu atît mai puțin voievozii nu au avut de gînd să aștepte mazilirea fără să facă nimic, așa încît au excavat tuneluri. Cel al lui Ipsilanti, care lega curțile voievodale de casele lui, pe sub Dîmbovița, este documentat istoric. Cel care pleacă de la Palatul Ghica-Tei spre a ieși la Plumbuita - de asemenea: intrarea în tunel poate fi văzută și astăzi, printr-o fereastră cu sticlă structurală practicată, la restaurare, în pardoseala parterului. Tunelul s-a surpat, dar, pe cînd era funcțional, permitea trecerea unei trăsuri, căci fugi, dar iei și ceva agoniseală cu tine...

Fostul primar Sorin Oprescu a vorbit la un moment dat despre proiectul unui traseu turistic subteran în centrul istoric al Bucureștilor, deși e greu de deosebit, fără o cartografiere prealabilă, ce era tunel continuu și ce a devenit, după raderea Bucureștilor medievali și construirea celui eclectic, pivniță doar. Despre tuneluri pornind din(spre) Cișmigiu a scris și istoricul amator Silviu N. Dragomir, prezentând ca argument și cețoase fotografii, din care nu se înțelege nimic; dar nu la dînsul, cît la Densușianu și a sa Dacie preistorică avem a căuta semnificații mitice ale spațiilor subterane de pe teritoriul actual al României.

În fața primei clădiri a Băncii Naționale la ce ne uităm, cînd privim subterana prin sticlă? Bolțile de cărămidă și arcele ample sînt pentru spații de depozitare sau sînt parte dintr-un plan de evacuare subterană, la o adică. În orice caz, există și e practicabil, măcar sub forma barurilor și a cluburilor de noapte, dar și a galeriilor de artă de la Hanul Gabroveni, un București scufundat, subteran, fragmentar acum, dar care se adaugă experienței celui suprateran, încă și încă și încă în ruină.