Dezastru (I)

Situația recentă ne arată absența politicilor noastre de comportament instituțional în caz de situații-limită. De reacționat, instituțiile statului, eșuate, reacționează târziu, lent și necoordonat. Tot necoordonat, deși foarte prompt, au reacționat ONG-urile și cetățenii, unii, poate, exasperați de lentoarea și lipsa de empatie a statului (dacă nu și indignați de superioritatea cu care ministrul de interne, incapabil să pună în mișcare prompt proceduri care, foarte probabil, nu există, în caz de dezastru, probozea privații pentru necoordonare...). Dar, de asemenea, vedem lipsa acelor proceduri de asigurare a adăposturilor adecvate în caz de urgență.

Am lucrat ani de zile, am publicat și am coordonat mastere și doctorate dedicate acestui subiect. Am dus autorităților vremelnice documente și propuneri. Nimic, evident. Ba, unele autorități au și făcut pârnaie, între timp. De când a început fluxul de migranți, trebuia făcut assessment (adică se evalua situația, se afla dacă e nevoie de locuințe, sau oamenii sunt în tranzit doar, precum și numărul și tipul acestor adăposturi, cât de provizorii să fie și unde să fie amplasate. De asemenea, ar fi trebuit identificat nivelul social al nevoilor respective și, esențial, ar fi trebuit să li se ofere măști și un minim instructaj cu obligativitatea purtării lor: nu poți avea două standarde, unul pentru băștinași și altul, lax sau absent cu totul, cum se vede, pentru refugiați. Vom vedea efectele acestei lipse de autoritate în săptămânile următoare, taman când se va ridica starea de urgență. Nici așa-zisele autorități, de sus până jos, nu cred în măsurile pe care le-au impus, dovadă că nu le mai cer deloc, dar deloc, celor ce tranzitează țara asta.

În funcție de rezultate, o țară organizată ar fi propus un mix de adăposturi temporare și de cazare în sistem Albergo diffuso (adică, în satele goale ale României, din care locuitorii s-au... refugiat deja). Oferta de case private nu altceva înseamnă, am și eu prieteni care au oferit adăpost unor familii în case bătrânești goale, ei locuind în străinătate. Un recensământ al acestor case nu e chiar greu de făcut, știu situații în care mulți dintre cei plecați lasă chei la primărie, pentru situații de urgență și, poate, un consimțământ anterior ar putea face parte din grija oferită de autoritățile locale.

În plus, dacă evaluarea se făcea, am fi aflat și ce nevoi reale au refugiații; cum se întâmplă de obicei, entuziasmul privat excede nevoia reală în unele privințe și are carențe în alte privințe; or, o coordonare reală, prin Crucea Roșie, de pildă, ar fi sugerat pachetul real de obiecte și servicii necesar cu adevărat. În absența lui, rămân maldăre risipite de lucruri și este deplânsă absența cronică a altora, iar entuziasmul donatorilor și al celor care fac transporturi se risipește rapid, dacă nu cumva se transformă în sentimente mai puțin creștine, în fața dezorganizării cronice.

Poate că ar trebui o autoritate de reglementare și coordonare în situații-limită, care să se ocupe doar de asta și să preia măcar o parte semnificativă dintr-o activitate acum disper(s)ată până la limita haosului? În care să se scrie procedurile pentru fiecare dintre situațiile posibile, pentru că nu e același lucru efortul de război cu o catastrofă natural unde, în scurt timp, rămân fără locuințe extrem de mulți oameni. Oricum, mai mulți decât ar fi rămas, de pildă, dacă ar fi existat o coerență politică în evaluarea și consolidarea imobilelor dinainte de 1977 ca primă urgență.