Despre oameni și pescăruși - Pescărușul de la geam

Citiți un fragment din această carte.


 Sunt cărți care ne iau cu ele și ne poartă departe de realitatea căreia îi aparținem, în lumi fantastice sau cât se poate de reale, dar complet diferite de cea în care trăim. Căutăm lectura, uneori, tocmai pentru că ne permite să evadăm, din lume și din noi, și să ne mutăm, confortabil, pentru câteva ore pe zi, în contururile altor spații și în substanța de trăiri și de gânduri a altor ființe. Dar sunt și cărți care ne atrag tocmai pentru că ne deschid ferestre spre lumea familiară, de care, fiind atât de aproape, uităm de foarte multe ori. Sunt scrise de oameni care ne iau de mână și ne spun povești despre viața care nu este în altă parte, ci se petrece chiar sub ochii noștri. O asemenea scriitoare este Veronica D. Niculescu, iar cartea care ne aduce atât de aproape de imediatul pe care îl ignorăm de multe ori este Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib, apărută la Editura Polirom în 2021.

Având în centrul său figura unui pescăruș cu o aripă ciufulită, cartea este construită prin aglomerarea detaliilor care descriu existența unei păsări a cărei prezență în București nu mai uimește pe nimeni. Între privitor și pasărea privită este o fereastră, o suprafață care delimitează două lumi, dar care le permite, în același timp, și să se observe discret, de la cea mai mică distanță posibilă. De o parte a ferestrei, cea interioară, este o femeie care iubește păsările și are atenția antrenată să perceapă și cele mai fine schimbări din comportamentul lor. Pentru ea, privitul păsărilor nu este doar un hobby, ci este un act ce poartă încărcătura întâlnirii cu un miracol: Nu mai țin minte exact ziua când a venit el prima oară aici și s-a așezat pe pervaz, știu doar că atunci, la început, mi se tăia răsuflarea, nici nu mișcam. Văzut de aproape, un pescăruș e o mașinărie cu detalii incredibile. Exercițiul apropierii de această creatură minunată este zilnic, iar fiecare consemnare din jurnal aduce o nuanță în plus în conturarea unui personaj a cărui existență este unică, nu prin ceea ce este în mod obiectiv, ci prin felul în care se reflectă el în ochii celuilalt. Grégoire, căci așa își numește autoarea personajul principal, dobândește individualitate prin tot ceea ce face: vorbește, ia atitudini diferite, cere, respinge, spune (...) uneori măcăne ca o rață, având, de la început, mai multe fațete: prietenul meu cu defect, cel mai mare din stol, viteazul, bătăiosul, rățușcul.

Dar cea care îl privește pe Grégoire nu este doar o împătimită după viața păsărilor, ci și o scriitoare, un om căruia îi place să creeze povești și să le dea mai departe. Miile de fotografii și observațiile succinte din carnete, făcute de-a lungul mai multor ani, se cer transformate într-o istorisire în primăvara lui 2021. Începutul nu este însă deloc simplu, atât din cauza neliniștii legate de tonul pe care ar trebui să îl aibă relatarea - Dacă m-aș hotărî să o scriu, cum aș face? - cât și din cauza temerii că finalul poveștii nu depinde deloc de cea care o scrie - Și dacă m-aș hotărî să o scriu, notând pur și simplu zilnic ceea ce văd, mult mai atentă, mult mai detaliat ca înainte, și apoi, într-o zi, totul s-ar frânge? Din chiar primele pagini ale cărții, înțelegem că miza autoarei nu e aceea de a transcrie pur și simplu realitatea, ci de a extrage din ea elementul care o face unică, iar acela este nu frumusețea excepțională, ci fragilitatea, sentimentul că tot ceea ce vede acum poate să dispară peste o secundă. Acest sentiment este acutizat de contextul pandemic, care îi ține pe oameni departe unii de alții, le ascunde zâmbetele în spatele unor măști și le scoate viețile de pe traiectoria cunoscută. Citită prin filtrul acestei experiențe, scrisul cărții despre Grégoire și ai lui este are efectul unei meditații care o face pe autoare mai atentă la momentul prezent: Dar aceste întrebări n-au loc în viața unei păsări. Pasărea se așază și-și trăiește viața, clipă cu clipă, și face în fiecare zi ceea ce trebuie făcut. Atât. Poate că așa ar trebui să încerc să cresc și eu cartea asta. Cum trăiește o pasăre, cum își crește ea puii - tot așa să scriu și eu la cartea cu păsări. Deși urmărește pescărușii de câțiva ani, Veronica D. Niculescu le scrie povestea abia atunci când conștientizează că tot ce o înconjoară se poate schimba într-o clipă. Este ceea ce profesorul Scott Slovic, fondatorul ASLE (Association for the Study of Literature and Environment) numea, în mai 2020, simțul acut al unei vulnerabilități universale, când vorbea despre COVID mind, un tipar nou în limitele căruia funcționează mentalul colectiv afectat de pandemie. Confruntată cu o criză majoră, mintea umană percepe dureros ideea că realitatea pe care o credea imuabilă este, de fapt, atât de ușor de distrus. Într-o lume aflată în pericolul de a dispărea, existența pescărușilor, care se desfășoară la fel ca în fiecare an, fără să fie afectată de criza globală, îi dă scriitoarei sentimentul stabilității și speranța că viața va continua, pentru că va găsi mereu resursele necesare adaptării la schimbare.

De partea cealaltă a ferestrei, pe pervaz, pe acoperișul din fața blocului, pe crengile unui arbore sau într-un loc ascuns ochilor curioși ai omului, se află Grégoire și toți ai lui, atât de specialii pescăruși pe care aripile nu-i poartă peste valuri, ci peste acoperișurile orașului. Un pescăruș cu picioare galbene (Larus michahellis), cu un corp complet alb, cel mai alb, albul de zăpadă, imaculat, (...) cu aripi gri cu vârfuri negre, Grégoire este un personaj pe care privirea fascinată de păsări a scriitoarei îl decupează din stolul ce trăiește în imediata sa apropiere. Ochii ei îl individualizează și rețin, pentru cititor, extraordinara sa expresivitate: poate să aibă o figură drăgălașă și galeșă sau poate să pară încruntat, un luptător sângeros; poate să fie înalt și suplu, privind curios în depărtare cu gâtul lungit, sau poate să fie o pasăre dodoloață, cuibărită și pierdută în vise. Curiozității mereu reînnoite a celei care descoperă tot alte ipostaze ale personajului principal, acesta din urmă îi răspunde imediat, venind chemat parcă de gândul nerostit: Chiar când mă pregăteam să deschid o fotografie bună cu Grégoire, ca să îl descriu cât mai precis, și nu din amintire, s-a auzit bufnitura familiară și m-am trezit cu el pe pervaz. Mă uit la el fără să mă ridic din scaun, mă aplec doar un pic și iată-l, între cele două perdele, între un arbore de jad și o gloxinie care abia face primul boboc. Separate de geam, lumea omului și cea a păsării se întâlnesc și se reorganizează într-un tot armonios, în care își potențează una alteia frumusețea. Grégoire pare că pozează, găsind locul care îi pune cel mai bine în evidență înfățișarea, creând echilibrul între mineralul "încărcat" cultural - arborele de jad - și vegetalul adaptat perfect la viețuirea în limitele pe care i le trasează umanul - gloxinia din ghiveci. În asemenea momente, de liniște absolută, pasărea însăși pare dornică să descopere lumea de dincolo de perdea, astfel încât rolurile privitor-privit se inversează. Iar dacă geamul este din întâmplare deschis, atunci aceasta nu poate fi decât o invitație de a intra, pe care pescărușul o primește cu multă curiozitate: Retrasă în cameră, lăsând geamul așa cum era, larg deschis, l-am privit. Iar el s-a uitat un pic la mine și-n încăpere, așa cum face adesea, apoi a pornit către fereastra deschisă. S-a oprit acolo, dincolo de prag, și a privit înăuntru, la mine și la cameră, de data asta fără niciun geam între noi. (...) Am stat o vreme așa, neclintiți, față în față, cam la un metru distanță. Am știut că dacă aș face un pas înapoi, el ar face un pas înainte. Cel mai interesant moment în care cel privit devine el însuși observator este acela în care întâlnirea se produce în timp ce autoarea scrie, adică este ea însăși absorbită de o altă lume, realitatea păstrându-i doar conturul, în timp ce substanța ei se toarnă deja în alte tipare. E atâta liniște atunci înăuntru și în afară, încât fiecare se poate cuibări în propriul vis, știindu-l, totuși, foarte aproape pe celălalt: Acum a terminat cu ciugulitul și s-a mutat mai aproape, în primul ochi de geam - totu-i bine, totul e bine. Trupul lui lung se strânge, relaxat și molatic, capul coboară treptat și se apropie de piept, ochii se închid, acoperiți de pleoapa inferioară, și în curând se mai aude doar câte-un icnet, un suflu care răzbate din visul pescărușului până aici.

În afară de a veni pe pervaz, Grégoire face tot felul de alte lucruri care ajută la conturarea portretului său în manieră dinamică: își construiește cuibul, alungă ciorile care vor să i-l strice, clocește și are grijă de pui alături de Fiona, perechea lui, iar într-un an este chiar este nevoit să își crească puii singur, din pricina unui accident suferit de perechea sa. Dar toate acestea ocupă un loc secund în raport cu abilitatea lui de a zbura, pentru că zborul său este, pentru ființa umană, un exemplu de libertate câștigată în momentul confruntării celei mai mari temeri, aceea de a se prăbuși. De aceea, observarea pescărușului ce își începe zborul îi provoacă scriitoarei o trăire aparte: Momentul în care se desprinde de pervaz și-și dă drumul în aer mă tulbură mereu. Pentru o fracțiune de secundă, trupul i se prăbușește. Apoi, grație aripilor care lopătează puternic, se redresează, se înalță - devine ușor. Peste un timp, pescărușul poate să nu dea din aripi deloc, e una cu aerul, s-a contopit cu curentul care îl poartă departe. Dar acolo, în clipa desprinderii, există un început de prăbușire care mi-este, cumva, bizar de cunoscut - cunosc spaima din el, din cădere - și care mi-l apropie foarte mult. Fragmente ample din carte surprind numeroasele exerciții de zbor ale puilor, la început scurte și stângace, apoi din ce în ce mai ample și mai curajoase. Această etapă, una dintre cele mai interesante din viața pescărușilor urbani, o fascinează pe scriitoarea care vede în cheie simbolică desprinderea de cuib, raportând-o la copilăria sa, dându-i voie propriei voci să își spună povestea: Fiecare plecare a părinților arată în ochii omului ca o despărțire plină de jale; îmi amintește de zilele din copilăria mea, când îmi urmăream mama pe fereastră atunci când pleca la piață; privind-o din spate, cu rochia ei albastră, cu cocul ei înalt, cum se îndepărtează și cum dispare înfricoșător pe aleea înverzită dintre blocuri, mă cuprindea spaima că voi rămâne pentru totdeauna singură aici. Digresiunea se încheie însă rapid, cu reintrarea în rolul de privitor, care asigură obiectivitatea relatării: Dar îmi dau seama că greșesc, îi înzestrez fără voia mea cu sentimente cel mai probabil străine păsărilor, folosesc cuvinte care descriu stări omenești. De altfel, pe parcursul cărții sunt puține momentele în care intervine, atât de evident, tonul subiectiv al scriitoarei. De cele mai multe ori, povestea este spusă de vocea umană care știe să pună între ea și realitatea despre care vorbește o suprafață de sticlă ce dă senzația de apropiere, dar și separă foarte bine cele două puncte de vedere. De aceea, autoarea nici nu își propune ca prin notațiile din jurnal să găsească un echivalent în plan uman a tot ceea ce observă la păsări. Ea doar consemnează, cu multă empatie, curiozitate și extraordinară bucurie întâmplările prin care trec niște ființe care trăiesc atât de aproape de ea. De altfel, limbajul uman articulat, mai ales în varianta sa scrisă, pare să nici nu dispună de suficiente instrumente care să permită găsirea unor echivalențe reale: Nu știu cum aș putea să transpun în scris sunetele pe care le scoate. Mă tem că, odată scrise, ca niște cuvinte, ele s-ar duce într-o direcție greșită, ar deraia de la sensul lor originar, cuprinzător și precis, și-ar căpăta un altul, mult mai limitat și mai rigid decât cel adevărat.

În lumea păsărilor nu este însă numai liniște, iar textul dobândește autenticitate și ritm prin secvențe marcate de pericolele și prin momente pline de tensiune. Ieșirea puilor din ouă, lipsa de experiență a părinților, amenințarea reprezentată de apropierea unei păsări străine, ninsorile puternice după ce primăvara părea să se fi instalat sau zilele fierbinți de vară conturează tabloul câtorva dintre greutățile cu care se confruntă pescărușii. Dar ele fac parte, până la urmă, din firescul lumii vii. Problemele cele mai mari apar atunci când păsările ajung situații dificile generate de faptul că mediul în care trăiesc ei este unul urban, puternic modificat de intervenția antropică. Cuibul lor este pe un acoperiș, nu pe o plajă, iar asta înseamnă, pe de o parte, că în orice moment se pot trezi față în față cu oamenii care își întrețin casa, pe de altă parte, că trebuie ca puii să învețe de foarte devreme care sunt limitele spațiului lor, căci dincolo de ele nu-i așteaptă, primitoare, marea, ci un hău în care pot cădea. Punctul culminant al cărții este, de altfel, momentul în care unul din pui se aventurează, prea curând, dincolo de marginile lumii cunoscute. Acela este fragmentul în care și textul își schimbă consistența, descrierile cu aglomerări de detalii fiind înlocuite de un dialog ce întrerupe brusc curgerea lină a poveștii. Vocea privitoarei este aici, mai mult ca oriunde în altă parte din carte, vocea agitată a păsărilor care își caută îngrijorate puiul. E un moment în care omul nu există doar ca să privească și să spună o poveste, ci ca să găsească el, cu instrumentele sale, o soluție într-un moment dificil, înțelegând că orașul poate fi o capcană pentru păsări și oameni deopotrivă.

Schimbările de ritm sunt permanente în carte, pentru că în cuib nicio zi nu este la fel ca precedenta. Pericolele vin și pleacă, dar cheful de joacă este nesfârșit, iar observarea spiritului ludic al puilor creează secvențe memorabile: Unul dintre cele mai surprinzătoare lucruri la puii de pescăruș este cât de mult le place să se joace. Cam după prima lună de viață, când încep să țopăie și să se pregătească de zbor și spațiul în care sunt nevoită să rămână le devine la un moment dat prea strâmt, se reped cu ciocul spre orice poate fi jucărie (sau pradă), pietricele ieșite din comun sau banale, bețe, orice găsesc. Pentru micile păsări, obiectele colorate par să fie cele mai interesante. În timp, părinții le-au adus o mulțime de jucării: o brichetă gălbuie, trei verzi, una roșie, o sticlă albastră de plastic, o sticlă albă cu dop galben, un dop turcoaz. Pentru că și sunetele îi atrag, pe acoperiș există și o tijă de sudură, adusă probabil de pe șantierul din apropiere: apucată în cioc și lăsată să cadă, scoate un clinchet irezistibil pentru pui, care pot repeta asta la nesfârșit, când își amintesc de existența bețigașului muzical. Lumea pe care oamenii au umplut-o cu tot felul de resturi este, privită prin ochii jucăuși ai celor mici, un spațiu în care grijile nu pot pătrunde. Scriitoarea se îndepărtează însă discret de perspectiva lor, atunci când printre "jucării" apare un alt obiect interesant: o cochilie de melc, melc marin!, adusă de Grégoire sau Fiona, de pe vreun pervaz, din vreun ghiveci unde decora vreo orhidee sau ținea de urât vreunei mușcate. Cochilia asta, albită de timp, de ploi și de soare, a apărut acum două, trei zile și s-a alăturat brichetelor verzi. De-ar putea pescărușii să aplece urechea și să asculte marea prin ea! Pentru pescăruși, cochilia e o surpriză ce le sporește bucuria jocului, pentru om, e un obiect luat din natură și transformat în accesoriu, din dorința de a păstra ceva din farmecul locului căruia i-a aparținut. Nostalgia din finalul fragmentului subliniază contrastul puternic dintre spațiul originar al pescărușilor - marea, și locul atât de diferit în care au ajuns să trăiască - orașul. În subtext, se conturează, deloc didactic sau moralizator, mesajul ecologic al cărții - oamenii au modificat atât de mult mediul, iar între elementele ce cândva aparțineau aceleiași lumi (cum sunt pescărușul și cochilia de melc) au apărut falii atât de mari, încât reîntâlnirea lor întâmplătoare este privită ca un fapt excepțional. Dacă și păsările ar putea auzi marea prin cochilie, atunci ar fi, măcar simbolic, mai aproape de spațiul pe care n-ar fi trebuit să-l părăsească niciodată.

Începute în 28 ianuarie 2021, aventurile lui Grégoire se încheie în 23 iunie, nu înainte ca scriitoarea și pescărușul să se mai privească o dată ochi în ochi. Deși unul zboară, iar celălalt rămâne pe pământ, deși între ei distanțele vor fi o vreme tot mai mari, amândoi știu că, dacă există un timp al plecării, există și unul al regăsirii, iar atunci povestea poate reîncepe. Apa mare, strălucitoare și plină de pești spre care pornesc pescărușii în final e viața însăși, din care fac parte, în egală măsură, bucuriile și spaimele, oamenii și păsările. Cartea Veronicăi D. Niculescu e un extraordinar exercițiu de reașezare a omului în lume, alături de ființe care nu-i sunt cu nimic mai prejos.