Ordine-Mesaj. Haos - Tăcere

În haos există materie, doar că nu este structurată. Din aceasta, prin introducerea regulii, se construiesc structurile spaţiului ordonat. Şi, aşa cum am văzut, excesul de reguli poate ruina orice bun început. Materia amorfă a haosului dă impresia că poate fi combinată într-o infinitate de feluri. În principiu, o asemenea veste nu poate fi primită decît cu bucurie. Dar aceste combinaţii sînt întîmplătoare şi, în absenţa regulii, nu se poate vorbi despre o structurare (ordonare) a materiei. De aceea este seducător haosul: promite nesfîrşirea.

Ne putem imagina un şir de numere. Felul în care acestea se succed nu este supus vreunei reguli. Un număr poate fi urmat de oricare altul – mai mare sau mai mic - , numerele se pot repeta... orice este posibil. Această dispunere poate părea „poetică" sau „artistică". Doar că nu ne prea este de folos la nimic un asemenea şir „poetic". Solomon Marcus propune o regulă: „(...) suma primilor doi termeni este egală cu termenul al treilea (...)" – şirul lui Fibonacci (Solomon Marcus, Nouă chipuri ale ordinii şi haosului, revista Secolul 20, 1-2-3/1999, p. 261-269); astfel, iau naştere şiruri nesfîrşite, regula permiţînd o infinitate de aplicări.

Să ne imaginăm cum ar arăta un şir fără regulă în arhitectură. Dacă în proiectarea unui teatru ne manifestăm „poetic" (ca nişte adevăraţi „artişti") şi dispunem scena imediat după casa de bilete, trimitem sala (cu sau fără scaune) dincolo de spaţiile tehnice, răspîndim la întîmplare cabinele actorilor, iar „foaierul" va fi pus într-o altă construcţie (pe o altă stradă) n-ar fi de mirare ca nişte comentatori rafinaţi să se emoţioneze şi să poreclească arătarea „teatru experimental" (un „experiment" dureros). Haosul este întotdeauna pe gustul impostorilor. Schema firească (intrare – foaier – sală – scenă – cabinele actorilor şi spaţii tehnice) poate fi aplicată în nenumărate feluri, gesturile teribiliste nefiind obligatorii. Cu siguranţă, schema firească nu „şochează", dar teatrele nu sînt făcute să „şocheze" publicul, ci să găzduiască spectacole. Sînt suficiente spectacole de teatru care „şochează" şi îşi zic „experimentale", neavînd (de fapt) nimic de spus. Dar pentru aceste mofturi nu se mai face vinovat arhitectul.

Şi într-o locuinţă există cîteva relaţii naturale necontestabile (altfel decît în crizele de teribilism). Este normal ca primul spaţiu întîlnit într-o casă să fie cel mai impotant spaţiu - camera de zi (livingul). Acesta trebuie să aibă o legătură cît mai lesnicioasă cu bucătăria (în cazul în care aici se şi mănîncă) şi o alta cu dormitorul. este firesc şi ca dormitorul să se plaseze în apropierea unei băi. Este o schemă simplă. Exisă construcţii care ignoră această schemă. Unele pornesc de la un simplu adăpost improvizat căruia i se adaugă (în timp) alte încăperi; rostul acestor camere nu este nici planificat, nici definitiv. Contează doar numărul lor. De multe ori, există un „hol" central flancat pe ambele părţi de încăperi versatile. Alteori, camerele sînt înşirate una după alta ca mărgelele pe aţă. Din exterior, se poate intra printr-un loc anume (care poate fi orice fel de cameră) sau direct în toate încăperile. Prin interior, se circulă străbătînd succesiv toate camerele, fără să conteze ordinea lor. Se poate trece prin bucătărie pentru a ajunge într-un dormitor sau în baie, cum pot fi întîlnite cele mai răvăşitoare combinaţii. Li se spune (elegant) „case-vagon", şi sînt plasate sub generoasa poală a „arhitecturii vernaculare". De fapt este vorba despre un spaţiu amorf – un spaţiu nestructurat – care se bucură de prea multă atenţie din partea mediilor intelectuale.

Un efect important al introducerii unei reguli este posibilitatea de a transmite un mesaj. O mulţime de becuri colorate, spînzurate printr-un oraş, poate fi asociată cu o sărbătoare. Felul în care sînt ele combinate nu va aduce date suplimentare despre eveniment. Dar doar două becuri colorate – unul roşu şi altul verde -, aprinzîndu-se alternativ (după o regulă), vor oferi o informaţie (stai-treci). Sigur, se poate stabili o relaţie între şirurile de becuri şi o sărbatoare anume (sau orice fel de sărbătoare). În acest caz, ordinea în care sînt puse becurile şi culorile lor nu au vreo relevanţă. Mai mult, aceşti parametri se pot modifica de la an la an fără ca să se altereze relaţia dintre becuri şi sărbători. Dacă începe să fie important modul în care ele sînt combinate, şi se introduc reguli de ordonare (de exemplu: luminile sînt dipuse ca nişte fulgi de zăpadă), atunci numărul combinaţiilor posibile este mai mic, dar această structură va deveni suportul unui mesaj.


(Fragment din „ATINGEREA CELUI MAI VECHI ZEU”)