Am devenit azi una cu peisajul, cu muzica, cu cerul și cu lumina marocană, cu satele berbere, cu roșeața pământului, cu palmierii și curmalii de pe firul subțirilor ape din văi, cu arhitectura marocană și cu mozaicurile, cu oazele de verdeață și cu leandrii multicolori din mijlocul pustiului, cu istoria locurilor. Am înțeles că sentimentul ajungerii "acasă", unde mă chema inima de atâta vreme, nu vine din ceea ce văd - căci sărăcia e lucie și frumuseți am mai văzut pe lumea asta -, ci din răvășirea și tulburarea pe care mi-o produc aceste pământuri cu toată energia, credințele și civilizația lor.
- Ce faci, plângi? Ce s-a întâmplat?, mă întreabă Emma, privindu-mă îngrijorată.
- Da, de fericire, de preaplin...
Și râd, cu lacrimile înnodate-n barbă. Mă văd și Costi, și Petre. Lavinia mă știa oricum, așa că mi se duce buhul de plângăcioasa trupei.
Mai departe, drumul caravanelor ne duce în cetatea Aït-ben-Haddou. Monument UNESCO, este o minunăție arhitecturală care durează din secolul al XVII-lea, fiind încă locuită ("Ca la Sighișoara", precizează Cristi). Pe un european îl lovește aspectul de oază, de poveste, de vis, de "așa ceva există numai în cărți și în filme". Și într-adevăr, Jesus of Nazareth, The Son of God, The Last Temptation of Christ, Marco Polo, The Mummy, Alexander, Kingdom of Heaven, Prince of Persia, The Gladiator și altele au fost turnate, în bună parte, aici.
Mă intrigă ceva de când am ajuns. Nu știu precis ce, dar îmi dau seama că, deși mi-au plăcut toate aceste filme, acum și aici asta mă impresionează cel mai puțin. În schimb, aflu într-un sfârșit ce mă impresionează cel mai mult: "They have all chosen this place because of the light." Right! God, what a fucking light! Albă, parcă dată "la tare", "la maxim", parcă vine din toate părțile, nu ai scăpare, nu mai poți spune că nu ai văzut...!
Din cauza Covidului, cetatea e aproape goală, ca peste tot pe unde am ajuns în acest Maroc. Pentru noi, e taman bine. Dar mă doare sufletul pentru negustori. Îl întreb pe Rachid de unde putem cumpăra ceva specific și, cu toate că e grăbit (din cauza restricțiilor, ar trebui să ajungem la cazare până la orele 21:00), ne duce în atelierul unui pictor care folosește numai culori naturale, ale căror nuanțe le obține prin reglarea temperaturii. Artistul e în prag. Lucrează la o lună plină, cu mâinile lui osoase, măslinii, cu piele fină. Doar din șofran și piatră de indigo, iscă niște basme de tablouri, cu dune, minarete, războinici cu iatagane, luni pline sau în crai, cămile. Cumpăr, fără târguială.
- Yala-yala!
Așa, în galop cum suntem, până la minibus, ne lăsăm totuși răpiți de un marocan bătrân care vrea musai să ne arate ce s-a filmat din Gladiatorul în casa lui. Lavinia cumpără jumătate de cetate, Cristi și Lili îi înscenează o tâlhărie (că tot suntem în studiouri), fotografiem peisajele și ne fotografiem și pe noi ("Țâââțeee!"), dezbatem de ce Primăvara Arabă nu a putut să-i molipsească și pe berberi.
Ce să mai zic: suntem nebăuți de patru zile. Islam. Nowhere to buy alcohol, for real. Pe de o parte, în aeroport am uitat. Pe de alta, am crezut că "pana mea, om găsi, că doar n-o fi chiar așa!". Well... este very așa. Nu se găsește băutură cale de sute de kilometri. În afara faptului că de patru zile tragem treișpe oameni de Martellul de la Petre, și asta cu tot cu sărbătorirea vârfului, frizăm "coma nealcoolică": cântăm "Ce-ar mai be oamenii buni" și redenumim grupul de WhatsApp "Țâțe și alcool Maroc 2021"!
Deeeci, Ouarzazate must be our next stop: are singurul magazin cu băuturi alcoolice de pe ruta noastră, trei zile de-aici înainte! Oraș mare și plin de lumini, Hollywoodul marocan datorită studiourilor construite aici de americani, zice Rachid. Holy-water românească, zicem noi toți.
Senzația de sărăcie, de lume rămasă în urmă nu dispare nici aici, în ciuda aerului de modernitate. Oricât ar fi de mari sau de împopoțonate, clădirile sunt tot din lut roșu.
- Tu ce vrei să-ți iei? mă întreabă Răzvan (Serge).
- Porto, și zâmbesc cu toată gura și cu toată ființa mea, ca un copil la cofetărie.
Râde de mine și zice priceput și așezat că, evident, e imposibil. Berberii și Porto, auzi tu, nicio șansă.
Intrăm. Ce e a doua sticlă de pe rândul din mijloc, chiar la nivelul ochilor? Porto Tawny...
Cer, adaug și un Camel galben (la naiba, sunt la Camel acasă, se poate?!), plătesc, iau punga de pânză neagră și ies în apusul de soare, care a înroșit orizontul din spatele orașului.
După multe minute, ies toți cu sarsanalele zdrăngănind. Încearcă să fie low profile, dar nici că le iese. Pornim. Se aud clinchete de peste tot, "berile tre' băute reci", sunt invitată din toate părțile. Râd copios și refuz ușurel, fără să supăr. Pe de o parte, pentru că vreau Porto, la cină și după. Pe de altă parte, pentru că în clinchetele noastre, soarele apune în roșu, portocaliu, galben și albastru peste munții Atlas, care rămân tot în spate, iar eu am ochi numai pentru această imagine, pe care nu vreau să o fotografiez.
Plâng iar "ca proasta", iar feței mele transfigurate, Petre îi opune fața lui de om aghesmuit, întrebându-mă serios și îngrijorat, cum m-ar întreba un camarad de arme în tranșee dacă vreau antibiotic pe rana din piept:
- Vrei o bere?
Mă bușește râsul (și acum, Petrică!) și capitulez.
Râdem în continuare, căci visul lui Mitză este să o vadă pe Craiova campioană și meciul e, deci, cu miză în seara asta, în timp ce unul dintre noi îl sâcâie cu Corvinul Hunedoara.
Mai încolo, iese luna. Plină! Sigur, cum altfel, doar nu am plecat noi în expediția perfectă?! Întâi timidă, de după nori prefigurându-i burka, iar mai târziu - când ajungem la cazarea noastră din Valea Dades, cu terase spre răsărit -, goală, rotundă, frumoasă, ținând fără niciun efort bolta înaltă a acestor meleaguri. La lumina ei scăldând balconul, vă scriu sorbind din Porto, odihnită fără să fi dormit, trăind cea mai frumoasă noapte cu lună plină din viața mea.
(va urma)