Ordine - 3D. Haos - 2D

Marile întrebări referitoare la rolul şi rostul artei au apărut după emanciparea lor, după decuplarea de la dimensiunea transcedentală. O sumedenie de teorii s-au ivit în jurul acestui subiect, ţesînd tot mai multe văluri menite să înceţoşeze contururile artei.
În afara rostirii adevărurilor fundamentale nu există artă, ci doar o simplă producţie de forme, culori şi sunete cu efect hipnotic. De aici vine şi obsesiva inventariere a elementelor strict formale în care se adîncesc cercetătorii moderni, rătăciţi prin puzderia de mărunţişuri neimportante.

Logica şi arta nu se împacă tocmai bine. Problema este atacată cu instrumente improprii. Ar fi ca şi cum s-ar încerca folosirea furculiţei pentru a mînca o ciorbă; rămîne cîte ceva în furculiţă, dar nu partea importantă – scapă esenţialul printre dinţii instrumentului.
Gîndirea logică este o secţiune prin volumul unei idei. Este comodă şi spectaculoasă. Nu necesită un efort remarcabil, dar are efecte spectaculoase.
Gîndirea logică a permis (şi încurajat) “interpretările libere”, “impresia” şi alte feluri de a alerga în jurul cozii. Din totul operei era permisă extragerea unei frînturi şi abordarea ei ca purtătoare a întregului mesaj artistic. La mare preţ au stat diverse formule de tîrcolire a subiectului (de exemplu: vorbitul pe alături).
Gîndirea logică, atunci cînd se amestecă pe aici, naşte produse artistice plate. Uneori, ea îşi caută un loc de joacă prin „arta conceptuală”. Şi arta veritabilă pare pierdută într-un roi se mime ale sale – strălucitoare şi zgomotoase.
Gîndirea simbolică este singura care-i prieşte artei.

Arta este, în spaţiul Europei moderne, ultima rămăşiţă a gîndirii simbolice. Gîndirea logică, dominînd “piaţa ideilor”, reuşeşte şi o contaminare a artei. Erodarea ei (în ultimele secole) s-a datorat tocmai încercării de a o aşeza în tiparele gîndirii logice.
În răsăritul lumii, în tot acest timp, gîndirea simbolică îşi parcurgea liniştit drumul firesc. Artiştii europeni din secolul XIX priveau fascinaţi în acea direcţie, spre lumea (pentru ei) pierdută.
Gîndirea simbolică se poate apropia mai mult de adevăr decît cea logică. Eco observă: “a descoperi legile universului printr-o lunetă i se părea doar modul cel mai lung de a ajunge la adevăr.”( Umberto ECO, Insula din ziua de ieri, Constanta, Ed.Pontica, 1995, p. 364).
Lentilele care ne apropie imaginile ne îndepărtrează de adevăr.
Gîndirea logică simte că-i scapă ceva. Atunci, ori se preface că nu observă, ori sare pîrleazul, năpustindu-se în haos, căutînd de zor acolo unde nu este nimic de găsit.
Gîndirea logică este prizoniera „2D”-ului.are un orizont cît se poate de larg (cu care se şi laudă), dar nu vede în sus sau în jos, nu percepe firele ce leagă planurile între ele decît ca pe nişte puncte uşor de ignorat. Nici măcar o pată pe plan nu este pricepută decît ca un simplu contur; nici măcar petei nu-i poate cunoaşte conţinutul, căci acesta trebuie privit din cea de a treia dimensiune. Liniile lumii „2D” sînt urmărite conştiincios fără a se înţelege că ele înseamnă mai mult decît pare, fiind intersecţii cu alte planuri sau cu volume. „2D”-ul nu reprezintă o structură completă. Este o lume sub-reglementată, conţine prea puţină informaţie.

Incapacitatea evoluţiei pe verticală face ca lumea „2D” să-şi caute resurse pe o arie mai mare (în acelaşi plan), într-o încercare (naivă) de a compensa dimensiunea lipsă. Lumea „2D” nu-şi vede deschiderile pe verticală, ci doar „enervanta” linie ce o desparte de haos; şi tot crede că acolo s-ar afla libertatea. Lumea „2D” nu ştie ce este relieful şi nici nu e interesată să-l viseze. Îl aproximează cu linii şerpuite. Dar nici pe acelea nu le vede dintr-o dată.

Gîndirea simbolică nu este pandantul gîndirii logice, cum nici lumea în trei dimensiuni – lumea „3D” – nu se contrapune lumii în două dimensiuni – lumea „2D”. Aşa cum un volum include o infinitate de planuri, gîndirea simbolică are şi o „secţiune” logică printre infinitatea de planuri ce o compun. Doar că aceste planuri, în gîndirea simbolică, se văd toate odată şi au sens doar împreună.



(Fragment din „ATINGEREA CELUI MAI VECHI ZEU”)