Unui grup de studenţi (din anul 4 – UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM „Ion Mincu”) i s-a propus spre studiu zona din jurul „HALEI TRAIAN”, la nord de strada LABIRINT. În acest loc pot fi întîlnite cîteva intervenţii noi care au alterat coerenţa vechiului cartier, fără a-i afecta masiv trama. Doar că „pintenii” înfipţi aici (după o noimă străină vechii trame) au anulat reperele de pînă atunci – ansamblul care polariza viaţa zonei.
Fragmente din acest perimetru au mai făcut subiectul unor „exerciţii de şcoală”. De astă dată, teritoriul a fost privit ca un sistem, urmărindu-se reechilibrarea sau rescrierea lui. Deşi hala reuşeşte să aibă un efect hipnotic asupra multora dintre cei care se încumetă la un asemenea studiu, se poate depăşi momentul şi atenţia va migra spre adevăratul obiect important al locului – BISERICA.
În multe oraşe moderne europene se întîlnesc hale alimentare în preajma bisericilor. Ar fi exagerat să credem că un astfel de tandem este obligatoriu sau că această asociere ar avea nişte motivaţii plasate în straturi profunde. Prin satele noastre, mai întotdeauna, peste drum de biserică răsare o cîrciumă. Apariţia unei hale (sau a unei bodegi) în centrul unei aşezări (sau în centrul unui cartier) este lesne de înţeles, fără să fie o alăturare dorită. Şi Evangheliile vorbesc despre obiceiul comercianţilor de a năpădi cele mai importante locuri din oraşe (scena „răsturnării tarabelor”). Negustorii au tot fost alungaţi, dar, atraşi de „vad”, reveneau. Modernii au decis instituţionalizarea acestui rău obicei şi au construit acolo hale. Cu sau fără voie, hala comercială a fost promovată ca o alternativă a bisericii.
În fond, prezenţa bisericii semnalează teritoriul pe care se concentrează reperele – casele-eveniment. Nu ne îndoim că, la începutul vremurilor moderne, şi hala trecea drept o casă-eveniment; dar nu era singura beneficiară a acestui statut. Unele case importante s-au pierdut, altele au suferit transformări. Şi ordinea instituită odinioară s-a pierdut. Sau poate procesul de ordonare nu a fost dus niciodată pînă la capăt, el stingîndu-se imediat după ce a fost pornit.
Biserica exista atunci cînd a fost construită „HALA TRAIAN”. Este posibil ca cei care au decis s-o pună aici să fi fost inspiraţi de modelul modern zărit (în grabă) prin oraşele occidentale. Sau (poate) au profitat şi ei de “vadul” oferit de biserică (fără să ştie că şi în alte părţi se procedase la fel). Astfel, putem spune că prima alterare a locului s-a produs în momentul ridicării halei-concurente. Ce facem? Menţinem această relaţie?
Dat fiind faptul că interesul comercial (în acest moment) s-a deplasat departe de locul cu pricina, una dintre variantele de abordare a cazului ar fi redefinirea identităţii locului. Care poate fi noua identitate?
Pe de altă parte, hala este înscrisă pe lista monumentelor. Altfel spus, nimeni nu se atinge de ea. Nu înseamnă că acea carcasă trebuie să rămînă o hală alimentară. Se poate pune în ea orice (într-o “viziune” contemporană). Zidurile trebuie să rămînă, chiar dacă ele cam încurcă pe toată lumea. Preocuparea principală nu e aceea de a pune în evidenţaă vechea hală alimentară, ci de a o aşeza la locul ei (ca parte a viitoarei structuri). Principala ţintă trebuie să fie stabilirea ierarhiei corecte a obiectelor ce mobilează un spaţiu.
Operaţia de a oferi un statut locului este una care iplică atît completări cît şi “curăţări”. Nu ne referim doar la volume ori spaţii, ci şi la ingredientele funcţionale. Aici, pot fi înghesuite o sumedenie de funcţiuni (zise) publice. Doar că nu trebuie uitat faptul că relaţiile între spaţiile publice şi cele private depind de felul vieţii oamenilor. “Spaţiul public” este privit ca un pandant al “spaţiului intim”, cînd, de fapt, amîndouă sînt piese ale aceluiaşi angrenaj. Diversele “poluri” (comerciale ori culturale) pot da impresia că atrag populaţia. Se poate întîmpla aşa cînd este vorba despre o aglomerare de însinguraţi care ies din casă pentru a fi între oameni, nu pentru a fi împreună cu alţi oameni. Acolo dau de alţi însinguraţi, şi asta îi mai linişteşte. În cazul zonei “Traian”, viaţa este (sau era) altfel. Întîlnirile cu semenii nu se produc în “spaţii publice”, ci oamenii se adunau în case. Lor nu le prieşte impersonalul “spaţiu public”, preferîndu-l pe cel cald (al casei).
Ca şi cum n-ar fi suficiente probleme, inventarul mai cuprinde şi nişte “blocuri cu apartamente”. Chiar dacă “blocurile” şi “casele” sînt acoperite de prea larga poală a locuirii, ele nu reprezintă acelaşi lucru. Nu este vorba doar despre incompatibilităţi volumetrice, ci şi despre un conflict între două feluri de a trăi. Şi înainte de a căuta soluţii în vederea detensionării situaţiei, ar trebui să vedem dacă este bine ca “blocurile” şi “casele” să coexiste în această formulă. Există ispita resemnării. Dar, mai devreme sau mai tîrziu, fricţiunile, neputînd fi reportate la infinit, vor coborî din planul estetic. Şi aceasta ar fi o întrebare: aşteptăm o rezolvare “naturală” a situaţiei sau intervenim înainte ca ea să se transforme într-o problemă cu implicaţii greu de estimat?
Obiectele propuse vor influenţa locul. Ele sînt, de fapt, simple unelte folosite de arhitect pentru a ordona locul. Informaţia conţinută de ele se va propaga, modificînd (sau protejînd) caractelul spaţiului în care sînt plasate. Din acest motiv, influenţele noilor clădiri se cer atent cîntărite. Următoarea întrebare este (poate) cea mai importantă: care sînt efectele gesturilor comise?
În cazul operaţiunilor de acest gen, prima grijă pare a fi menţinerea unui gabarit „specific zonei” (alinierea la cornişă) urmată de realizarea unui „raport plin-gol” asemănător celui prezent pe faţadele caselor dimprejur. Oprindu-ne asupra acestui ultim aspect, trebuie spus că, atunci cînd este vorba despre clădiri cu funcţiuni publice (şcoli, restaurante, magazine, cinematografe, etc.), fixarea ca ţintă a „raportului plin-gol” specific locuinţelor din „zonele istorice” este nejustificată. Apoi, imitarea numitului raport, utilizînd materiale noi, trece lejer graniţa capriciului. O mică incursiune în semiotică ne aminteşte de relaţia firească între semnificat şi semnificant. Adică, dacă un copil arată cu degetul spre un buştean şi rosteşte „cărămidă”, adulţii îl vor privi cu duioşie şi se vor amuza; o faţadă metalică (de exemplu) care imită şi, în acest fel, indică o zidărie de cărămidă nu poate fi acceptată cu aceeaşi îngăduinţă.
Grija pentru gabarit trebuie să ţină cont (şi) de funcţinea construcţiei. Este normal, în principiu, ca locuinţele să se înscrie cam în acelaşi gabarit şi (mai ales) în aceeaşi schemă de organizare. Dar şi aici apar parametri care influenţează mărimea volumului: poziţia în societate a familiei care locuieşte o casă (şi nu avutul unor indivizi). Ierarhia caselor se leagă de ierarhia socială. În acelaşi timp, şi între casele care servesc o comunitate (publice) există un „top” evidenţiată prin gabarit. Oricum, este necesară fixarea justă a unei case în structura unei aşzăzări.
Inserţia unei funcţiuni publice poate compromite tot locul, schimbîndu-i caracterul, în cazul unei intervenţii neinspirate. Or, ceea ce trebuie prezervat este tocmai caracterul locului, minimizînd influenţele operaţiilor din anii ’80. În unele cazuri, se poate decide şi „reinventarea” locului, dacă se crede că aşa este mai bine. Dar, în această situaţie, grija pentru gabarit şi pentru „raport plin-gol” nu se vor număra printre cele mai importante griji.
Acest text este ilustrat cu imagini din lucrările semnate de: Alina Dumitru, Alina Ionescu, Genţiana Iacob, Mihaela Maiorov, Ana Maria Potoschi şi Sorana Badea.
Bineînţeles, o simplă imagine nu aduce foarte multă informaţie despre conţinutul proiectului. Şi, din acest motiv, n-ar strica o analiză mai detaliată. Nu este exclus să o facem.