Avea un păr de aur, pielea albă, doi ochi de-azur, albaștri și adânci, un trup subțire, ca un fir de nalbă și gura, dulce fragă, s-o mănânci.
Săraca Micșunica sta în casă și cum Pamfil al ei mereu lipsea, deși avea televizor pe masă, ea, singurică, se cam plictisea. N-o prea vedeai să fie printre tineri, ci se-aduna cu două-trei cumetre de prin vecini, în zilele de vineri, să joace, în sufragerie, "pietre".
Dar lumea-i rea și-i place să vorbească și astfel, după vechiul obicei, vecinii-au început să clevetească diverse născociri pe seama ei. Ba, c-au văzut-o noaptea, la un club, dansând sirtaki și spărgând vesela, ba, că avea tandrețuri, la ARCUB, cu unul tânăr. Care-o fi acela? C-a fost zărită, strâns îmbrățișată, pe baltă, c-un băiat ce da la pește. Chiar dacă o fi fost adevărată, povestea asta, zău, nu ne privește.
Ieri în amurg, sub cerul înstelat, ce scaldă tot orașul în safire, Ilie vine-n fugă, disperat și povestește:
- Vai, nenorocire! Întors acasă ieri, pe înserat, făcându-și cu o zi mai iute treaba, patronul nostru a găsit-o-n pat cu Spiridon, șoferul de pe RABA. Și furios că scumpa-i Micșunica îi terfelește numele-n noroi, fără să țină seama de nimica, a tras cu revolveru-n amândoi.
- Tu ce zici de această tragedie, care-a produs atâta tămbălău?
- Eu, ce să zic? -răspunde, grav Ilie- s-a întâmplat un lucru foarte rău. Pe ea au dus-o la spital, degrabă, să-i scoată-un glonte-nfipt în sânul drept, iar bietul Spiridon e-n stare gravă, cu-o gaură în cap și-o rană-n piept.
Stă Gheorghe rezemat, cu fruntea-n palmă, absent la cele spuse și molău, apoi îngână, cu o voce calmă:
- Ar fi putut să fie și mai rău.
- Bre, Gheorghe, să avem pardon, vorbești prostii, a ripostat Ilie, patronul l-a-mpușcat pe Spiridon, ce rău mai mare-ar fi putut să fie?
- Putea să fie, spuse Gheorghe-n șoapte, cu vorbele-necate în suspine, dacă venea alaltăieri, la șapte, era mai rău, că mă-mpușca pe mine.
