Grefierul (1) - Moștenirea

Azi mi-a adus poștașul prima pensie. Am venit s-o fac praf, așa cum am promis. Uită-te la bețivanii ăștia cum stau cu ochii pe mine ca niște dulăi hămesiți. Abia așteaptă să li se pună o sticlă pe masă. Belesc ochii la mine, da' când mă întorc cu spatele se hlizesc ca tâmpiții și-și fac semne, cum că m-am ramolit de tot. Beți bă milogilor, beți pentru sănătatea lui Vasile Trandafir-Grefieru' și pentru sufletu' lu' frate-su', Gheorghe. Mâine îi fac de 40 de zile, să veniți la biserică, pleșcarilor. Vă amintiți cum strigați după mine de după garduri când erați cățălandri? "Chioru' cu toporu' omoară tot poporu'!", așa strigați. Credeți că nu știam că vă dădea frate-meu câte un leu pentru asta? Uite că acum Chioru' vă cinstește, iar el, amărâtul, zace la doi metri sub pământ.

Costache, mai adu-le o sticlă de secărică. Și o navetă de bere, din aia străină, nu chișoarcă de-a ta de la butoi! Și pune-le și un mizilic în față. Ceva parizer, cașcaval, măsline. Și pornește grătaru', c-am auzit c-ai primit mici proaspeți, borțosule!

Da, prietene, acum că s-a prăpădit parcă mi-i mai drag decât când trăia. Eram totuși frați, după mamă cel puțin. Nu semănam, el era negricios și scurtuț cum nimeni n-a fost în familia noastră. Unii ziceau că înainte să rămână stearpă mama l-ar fi făcut cu un țigan ce venea, vara, la coasă. Ba chiar un moșneag nebun se jura că i-a văzut împreunându-se într-un tufiș de pe fâneață, cu merindele și șipul de samahoancă alături. Se regulau în draci în timp ce tata, fraierul Avrum Cu Ochii Beliți, își scuipa plămânii la școală.

Recunosc, îmi cam lipsește Gheorghe, chiar dacă nu ne-am avut bine niciodată. Nu pot să uit cum mă vorbea de rău prin sat, cum se lăuda ce grozav e el la școala lui de drumuri și poduri și ce tolomac îs eu. Uite că de la căcatul ăla de meserie i s-a tras sfârșitul, iar eu, cu cele șapte clase ale mele, am ajuns grefier șef.

Drept să-ți spun, chiar aveam de gând să-i dau partea lui de avere când s-a întors din război. Voiam numai să-i frec puțin ridichea, să bage la tărtăcuță că un frate mai mare trebuie respectat și ascultat. Degeaba îmi spunea "bădie", dacă își tot bătea joc de mine, la crâșmă, cu golanii.

Tocmai mă hotărâsem să-i dau o bucată de pădure și un loc de casă când mi-a trimis miliția pe cap. Mă întrebi de unde știu că el m-a turnat? Păi numai el cunoștea locul în care îngropasem amândoi cutia cu cocoșei a bunicului Toader. Cum au intrat pe poartă, s-au îndreptat glonț, cu hârlețele în mâini, spre frasinul din fundul curții. Habar n-aveau, proștii, că eu mutasem demult comoara într-un loc mai sigur. Atât de sigur că nici eu nu prea mai știu unde e. Și nici ție nu-ți spun, oricât de bun prieten îmi ești.

După treaba cu milițienii m-am hotărât să nu-i las ticălosului nici un cap de ață din moștenire. I-am spus de la obraz că dacă vrea o palmă de fâneață, să mă cheme la judecată. Asta a și făcut, doar că m-a găsit pregătit. Am pus una peste alta toate chitanțele lăsate de săracu' tata cu taxele plătite la școala lui. Și n-au fost puține. Am pregătit și niște martori buni de gură, gata să jure că l-au auzit pe tata cum spunea în crâșmă că averea i-o lasă, întreagă, lui Vasile, că-i băiat harnic și gospodar, iar pe Gheorghe îl face domn la oraș.

De fapt era doar o parte din adevăr. Când a plecat la război tata mi-a lăsat mie în grijă toată gospodăria. Rămăsesem, cum s-ar zice, capul familiei, dar tata nu a spus nici o vorbă despre moștenire. Cum să bănuiască, săracul, că o să-i rămână oasele la Cotul Donului?

Într-un fel mi-era milă de amărât. Aproape douăzeci de ani l-au stors de bani avocații. Când a pierdut, aici, la judecătorie, spunea prin sat că judecătorii mi-au ținut partea, fiindcă-s grefier la ei. A făcut recurs, la Piatra. Nu știa, fraierul, că acolo, departe de ochii șefilor, eu mă simțeam mai în largul meu și puteam să zic ce nu puteam zice aici, la Viforeni.

Până la urmă, sătul de atâtea amânări, am închis procesul. I-am dat, de milă - de silă, o bucată de fâneață, pe o coastă, în spatele muntelui. Nu știu cât de mult l-a ajutat. Era prea târziu ca să se mai bucure: cele patru sfrijite erau, de-acum, măritate, băiatul cel mare ajunsese inginer la București, iar cel mic era vai de capul lui. Nu-l prea vedeam în stare să se cațăre pe coastă, la coasă.

Tu știi că nu m-a învrednicit Dumnezeu cu urmași. C-o fi fost stearpă nevastă-mea, fie-i țărâna ușoară, că n-oi fi avut eu sămânță bună, nu mai contează, dar nu vreau să mi se aleagă praful din avere. I-aș da o parte bună Ilenei, dar nu pot să o iert, că prea le-a învățat pe mâțele ei să nu mă respecte. Când ne întâlnim prin sat nici bună ziua nu-mi dau și trec, bosumflate, pe partea cealaltă a drumului.

Doar băiatul cel mare, Florentin, mă mai bagă în seamă. Când vine pe acasă, mă vizitează, îmi aduce câte ceva și mă întreabă de sănătate. Îmi place că îmi ascultă poveștile. Ca tine, prietene. Doar că el mă și roagă să i le repet, ba mai mult, îmi cere voie să-și facă însemnări într-un carnețel. O dată m-a și înregistrat cu un magnetofon. Tare mi-ar fi plăcut să-mi fi fost fecior.

Când m-a vizitat ultima dată, i-am zis că-i las lui toată averea. Doar să semneze că o să mă ia în grijă până oi crăpa. Cred că se aștepta la propunerea asta, că prea mi-a dat repede răspunsul. M-a refuzat, politicos și cam stânjenit e drept. Mi-a spus că odată înrădăcinat în Bucureștiul ăla afurisit numai de avere la munte n-ar mai avea el nevoie.

Până la urmă, n-am ce face. O să o vând pe bucățele, o să pun banii la CEC și o să mă bag într-un azil. Sau într-o mănăstire, dacă m-or primi, că prea am fost păcătos!