Să-ți spun cum am ajuns grefier. Eram un fel de funcționar la o antrepriză forestieră. Nu făceam o muncă prea grea. Trebuia să măsor lemnul adus din pădure. Lungimea o măsuram cu metrul și grosimea cu clupa. Venea câte un căruțaș la mine și-mi șoptea la ureche: "Domnu' Trandafir, îți dau o sută de lei, pune și mata acolo, un metru în plus!" "Vezi-ți de treabă, bădie, îi răspundeam, cine m-ar crede că boii ăștia slăbănogi ai dumitale ar putea căra așa o mare greutate?"
Cum spuneam, nu era o slujbă rea, dar drumul până la fabrică și înapoi mă omora. M-a scos din necaz un prieten de-al tatii, judecător la Piatra. L-am dus la păstrăvi, pe Bistrița, într-un loc bun, numai de mine știut. La despărțire mi-a spus:
- Băiete, îmi placi, văd că ai cap bun. Nu-i de tine munca în pădure. N-ai vrea să te faci impiegat la noi?
- Impiegat?
- Da, un fel de hârțogar, la judecătorie. Cu timpul, dacă te descurci, poți să avansezi grefier.
- Da' m-or primi, dom' judecător?
- Te-or primi, dacă o să răspunzi bine la concurs.
- Concurs? Dar eu nu știu nimic despre legi și judecăți.
- O să știi. Data viitoare când vin la pescuit, o să-ți aduc niște cărți și-o să-ți arăt ce trebuie să înveți. Timp ai destul că mai e până la concurs. S-a anunțat data, să vii să te înscrii. Și-ți mai dau un sfat, ba nu, două: înscrie-te în liceu și bagă-te în partid.
- Dom' judecător, în liceu m-oi înscrie, dar partidul ăsta nu-mi prea place. Cam multe neamuri proaste îs băgate în el.
- Îți plac- nu-ți plac, ai nevoie de ei. Vorba ceea: când ești cu lupii, urli ca ei!
Toată vara am muncit la antrepriză. Ziua măsuram lemnul, iar noaptea buchiseam din cărțile judecătorului la lumina lămpii. Drept civil, drept penal, legea organizării judecătorești, dictoane latinești. În toamnă, eram tobă de carte.
În zori am luat trenul de Piatra. Cererea, actele doveditoare și carnetul roșu le aveam în sân. La judecătorie am dat să intru pe ușa cea mare. Un zdrahon în uniformă mi-a tăiat calea, cu ochii la pantalonii mei de suman și la opincile găurite:
- Ce vrei?
- Vreau să las o cerere.
- Ce cerere, măi, vagabondule? Hai, valea, că s-au furat cam multe pe-aicea!
- Nu-s vagabond, domnule, îs numai sărac. Uitați cererea, lăsați-mă să intru.
Aprodul a examinat-o, fără prea mult chef, și s-a dat la o parte:
- Intră, da' să nu stai mult!
Am deschis ușa pe care mi-o arătase. În spatele unui ghișeu am dat de un bătrân mărunt. Abia i se zărea chelia de după geam.
- Ce doriți?
- Pentru concursul de impiegați, i-am răspuns, întinzându-i cererea.
Bătrânul și-a aruncat privirea pe hârtie. Pe măsură ce citea, fața zbârcită i se lumina.
- Dumneata ai scris-o?
- Da, eu!
- Nu ți-a dictat-o nimeni?
- Nu, domnule!
- Bravo, te pricepi! Și ai și scris frumos!
- Mulțumesc de laudă, domnule!
- Să știi că ai de dat un examen greu, băiete. S-au mai înscris vreo sută înaintea dumitale și-s numai două locuri la concurs.
- Aoleu! Credeți că-i rost să mă mai prezint, domnule?
- Vino mâine dimineață, la 8 și-ai să vezi dacă merită.
Nu m-am mai întors acasă. Am dormit pe o bancă, în gară. Toată noaptea am visat numai legi, decrete și ordonanțe. La ora 8 sala judecătoriei era plină cu flăcăi de oraș spilcuiți și pomădați. Erau și câteva domnișoare elegante, cu unghiile și buzele colorate. M-am așezat în ultima bancă. Cred că mirosea oarecum urât, că nu a mai venit nimeni lângă mine.
Comisia nu a întârziat mult. Mai întâi, au intrat doi judecători țanțoși și, după ei, bătrânelul care îmi primise cererea. Au început să curgă întrebările. Le puneau pe rând cei doi judecători: "Ce este legea organizării judecătorești?" Arătau cu degetul către fiecare candidat, începând cu primele bănci. Niciunul nu știa răspunsul corect. Domnișorii se uitau, năuci, unul la altul.
- Dumneata, cel din ultimul rând, știi?
- Știu, domnule judecător!
- Spune.
- Legea organizării judecătorești este reglementarea pe baza căreia funcționează instituțiile juridice în Republica Populară Română. Sunt judecătorii simple, judecătorii de ocol, curți de apel, Curtea de Casație...
- Și mai ce?
- Mai sunt camerele de muncă.
- Și astea ce hram poartă?
- Rezolvă litigiile de muncă dintre muncitori și administrații.
- Cum te numești?
- Trandafir Vasile, domnule.
- Bine, stai jos!
Cei trei au început să-și facă însemnări pe hârtiile din față.
Întrebările au continuat și istoria s-a repetat de fiecare dată. Candidații își dădeau coate și-și tot întorceau capetele spre țărănoiul din fundul sălii, care le știa pe toate. Bătrânelul zâmbea cu subînțeles: "Gata, pe ziua de azi! Mâine la aceeași oră avem examenul la geografie!".
Încă o noapte în gară, încă doi covrigi cu mac la cină. De data asta am visat harta României. Visul mi-a purtat noroc căci întrebările pe care mi le-au pus au fost mai ușoare decât mă așteptasem.
În a treia zi ne-au chemat cu toc și călimară. Le-am cumpărat cu ultimii mei bănuți din prăvălia de lângă gară. Bătrânelul ne-a împărțit câte o foaie ștampilată. "Puneți-vă numele și semnătura sus, în stânga. Scrieți: Republica Populară Română, Judecătoria Neamț. Instanța: Judecător Popescu Petre, Grefier Ionescu Mihai..." Apoi, a început să dicteze. Cuvintele curgeau din ce în ce mai repede. Rând pe rând, candidații pierdeau șirul dictării și se lăsau păgubași. Toți în afară de unul singur.
A doua zi, aprodul a lipit o hârtie lungă pe geamul ușii. S-au înghesuit toți să citească. Eu stăteam deoparte, în spatele unui trunchi gros de castan. Mă cam dureau oasele de la scândura tare a băncilor din gară. Doi candidați au trecut pe lângă mine fără să mă observe. Unul părea foarte indignat: "Cine-ar fi crezut înainte de examen? Auzi, dumneata, țărănoiul chior din fundul sălii- primul pe listă!"
Când îmbulzeala s-a mai domolit, m-am apropiat și eu de geam. O fată înăltuță, cu ochelari, mi s-a adresat:
- Sunteți domnul Trandafir?
- Da, domnișoară!
- Îmi pare bine. Eu sunt Smaranda Diaconu. Vă felicit pentru primul loc!
Ușa s-a deschis și aprodul și-a făcut, din nou, apariția:
- Cine este Trandafir Vasile?
- Eu, domnule.
Namila în uniformă m-a privit cu neîncredere, apoi s-a întors către fată:
- Domnișoara Diaconu, da? Poftiți înăuntru! Vă cheamă domnul grefier șef. Apoi, peste umăr, către mine:
- Pe amândoi!
Am intrat în birou. Bătrânelul chel scria ceva într-un registru. S-a ridicat zâmbind și ne-a poftit să ne așezăm:
- Vă felicit pentru rezultatele de la concurs. Vă rog să vă alegeți locul câștigat. Dumneavoastră, domnule Trandafir, ca prim clasat, aveți întâietate. Unde doriți să funcționați, la judecătoria Brădet, sau la cea din Viforeni?
- La Viforeni, domnule, că-s de-acolo.
- Prea bine. Înseamnă că celălalt loc vă aparține, domnișoară. Mergeți acasă, vă chemăm noi când va fi cazul.
Din ultima leafă primită la antrepriză mi-am făcut un costum nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cămașa albă și cravata mi le-am ales dintre lucrurile rămase de la săracu' tata. Așteptarea nu a durat prea mult. Într-o dimineață mama s-a pomenit cu un jandarm la poartă:
- Aici stă Trandafir Vasile?
- Aici. Care-i necazul?
- Am ordin să-l duc urgent la judecătorie.
- Vai de mine! Da' ce-a mai făcut?
Am auzit zarva din curte și am ieșit în cerdac.
- Bă, tu ești Trandafir Vasile?
- Eu sunt, numai că nu-s "bă" cu dumneata! Sunt "domnul impiegat Trandafir Vasile de la judecătoria Viforeni". Te rog să execuți ordinul pe care l-ai primit.
Munca de impiegat a fost un mizilic pentru mine. Scriam copii, coseam dosare, le rânduiam pe căprării și țineam evidența fiecărei hârtii. Era atâta liniște în micul meu birou de la subsol, că nu mi-a fost deloc greu să fac liceul la fără frecvență. Pe vremea aceea liceului i se spunea "școală medie". În trei ani aveam, deja, diploma adăugată la dosar. Taman bine cât să fiu avansat. Mai întâi, grefier simplu și, după câțiva ani, șef peste toți ceilalți grefieri din judecătorie.
(va urma)