- Dacă nu o pun la socoteală pe cumnată-mea, ucraineancă din Cârlibaba, știu doar o singură familie de ruși. Stau în capul uliței, către munte. Pe nenea Ivan nu l-am văzut niciodată în alt loc decât în șură, călare pe cazanul de samahoancă. Din când în când, mai venea și tanti Galina să-l ajute. Cântau oleacă pe două voci, se îmbătau ca porcii și apoi se luau la bătaie. Noi, copiii, ne adunam la gard și, până să zvârle cu vreun lemn după noi, le cântam în cor:
"Rus, rus, paparus.
Cine dracu' te-o adus
Și te-o pus pe-o rogojină
Și trăgeai câte-o bășină?"
Cred că povestea mea i-a plăcut așa de mult ăluia, că i-a spus-o și tovarășei Frusina. A doua zi, m-a chemat la ea:
- Trandafire, te cam mănâncă chelea! Vrei scărchinat?
- În general, nu vreau scărchinat, tovarășa președintă, da' dacă-i din partea dumneavoastră, cu plăcere! Ce-am mai făcut?
- Am auzit că-ți cam bați joc de gloriosul popor sovietic, eliberator.
- Nu-i adevărat, tovarășa, eu pe sovietici îi iubesc din tot sufletul!
- Trandafire, n-o fă pe prostu' cu mine! Zi-mi mai bine cum îi treaba cu rogojina și cu bășina!
- Aaa, asta era? Păi, povestea aia nu-i despre poporul sovietic eliberator!
- Cum așa, mincinosule?
- Foarte simplu, bețivanii ăia nu-s sovietici! Îs oploșiți la noi după războiul din '16. Au fugit, ca șobolanii, de frica sfintei revoluții proletare. Îs niște gunoaie contrarevoluționare, cum s-ar zice.
Tovarășa Frusina a rânjit, cu plombele la vedere. Toate îmi plăceau la tovarășa Frusina: părul cânepiu, strâns în vârful capului, strungăreața veselă, țâțele grele, ascunse în robă. Cred că și ea mă plăcea pe mine, cu tot ochiul ăsta al meu pe trei sferturi închis. Sau poate tocmai de aia: o fi crezut că-i fac mereu cu ochiul.
Femeie deșteaptă tovarășa Frusina, fostă țesătoare în Galați, cu Școala de Partid la bază și Dreptul la fără frecvență. Nu trebuia să-i explici ceva de mai multe ori.
- Hai, lasă gargara, pramatie! Îi știu mai bine decât tine pe sălbaticii ăia, că nu degeaba m-a ascuns mămuca în podul șurii, nețesălată și mânjită cu funingine pe față. Trei săptămâni am stat ascunsă, până au plecat toți din sat. Problema e alta: printre drăguții ăștia de prieteni ai tăi îs și câteva cozi de topor. Eu îi știu pe toți, da' n-am voie să ți-i zic. Ce-o fi în capul tău? Vrei să copiezi sentințe în rusește, în gulag? De data asta te iert, da' bagă de seamă ce vorbești, că dacă se repetă, trebuie să raportez la tovarăși! Mai bine zi-mi un banc nou!
Tare îi plăceau tovarășei Frusina bancurile cu olteni! O fi lăsat-o vreunul neterminată, că nu-i prea avea la suflet. De data asta, nu i-am făcut voia:
- Un banc nou nu vă zic, da' vreau să vă conving că știu să deosebesc omul sovietic de gunoaiele din vremea țarilor. Ați făcut limba rusă la școală?
- Konecino!
- Harașo! Despre limba sovieticilor nimic de zis, numai cuvinte frumoase: traktor, stahanovist, kolhoz... În schimb, o grămadă de cuvinte rusești vechi s-au preschimbat la noi în vorbe de ocară, atât de dragi le-au fost rusnacii străbunilor noștri. Să fie clar, eu vorbesc despre rușii burghezo- moșierești, nu despre tovarășii sovietici, eliberatori din ziua de azi!
- Am înțeles pezevenghiule! Unde vrei să ajungi?
- Vreau să vă fac să râdeți. Eu o să vă spun câte un cuvânt rusesc, dumneavoastră o să-l traduceți și apoi o să vedem împreună ce s-a ales din el. De acord?
- Bine, dă-i drumul!
- Prostoi?
- Ăsta parcă înseamnă "simplu".
- Exact! Doar că la noi a devenit "prost".
- Măi, la asta nu m-am gândit! Deci omul simplu îi prost. Bravo, frumoasă treabă!
- Mujik?
- Țăran.
- Cuvântul ăsta, noi l-am schimbat în "mojic".
- Cum ar veni, țăranii îs mojici!? Poate la ei, că la noi nu prea se potrivește.
- Narod?
- Popor.
- Da. De aici a ieșit vorba urâtă "nărod".
- Aha, aceeași poveste, omul din popor e cam nărod.
- Nauka?
- Știință.
- De la asta vine "năuc".
- Cu alte cuvinte, unde e știință e și multă zăpăceală, nu?
- Așa se pare. Trud?
- Muncă.
- Noi am împrumutat-o sub forma "trudă", care înseamnă "chin".
- Hahaha, asta e chiar tare, arată cât de dragă le e lor munca!
- Acum o să vă zic un cuvânt mai rar: "bizuhă".
- Ăsta ce-o mai însemna?
- Nici eu nu știam, da' o tot auzeam pe soacră-mea plângându-se de noră-sa: "Nadiușa asta a noastră îi cam bizuhă!" "Cum adică, bizuhă, mamaie?" o întrebam. "Adică îi cam zăpăcită" îmi răspundea și-și fâlfâia palma în dreptul tâmplei. M-am tot gândit la cuvântul ăsta ciudat și până la urmă l-am deslușit. Haideți să-l despărțim în două: "bez" și "uho".
- Aha, "bez"- "fără" și "uho"- "ureche", adică "fără ureche"?
- Sau, mai pe românește, "într-o ureche"!
Tovarășa Frusina a râs cu sughițuri. Mai-mai, să-i iasă țâțele din sarafan.
- Ho, oprește-te, Gură Bogată că trebuie să plec. M-a chemat la raionul de partid. Ține-ți celelalte "limbi" pentru altă dată. Întoarce-te în pivnița ta și ai grijă ce, cum și cu cine vorbești! Te chem eu, când vreau să mă mai veselesc!
(va urma)