ALBA Spre diferenţă de majoritatea prietenilor şi cunoscuţilor, nu am reacţionat prin paloare, inapetenţă şi frison la noua interpretare a imnului naţional. Eram imunizat de câţiva ani la acest gen de muzică, pe care corpul meu a identificat-o ca fiind străină acum câţiva ani când, într-un taxi, îmi exprimasem admiraţia pentru tehnicitatea şi talentul unui interpret (Adrian Cumvreaelsălcheme) fără să-mi dau seama că se cânta pe româneşte. Mirarea iniţială (cum de se ascultă world music în Dacia cu radiator artizanal, care-ţi topeşte tălpile pantofilor?) s-a transformat în stupoare - senzaţie uşor neplăcută, acompaniată de un zâmbet tâmp, cam ca-n serialele vechi cu extratereştri, atunci când, fără nici un fel de durere, cineva îţi ia o parte din identitate. Pe la sfârşitul anilor '80, vindeam şi eu, sporadic, ceva cafea în piaţa neagra oficială din Timişoara, printre traficanţii de blugi sârbeşti, umplătorii de sprayuri, operatorii de alba-neagra şi vânzătorii de casete. Pe ăştia nu-i puteai ignora, fiindcă aveau cu ei un casetofon dat la maxim. Îşi mai aduce aminte cineva de Lepa Brena, de muzica de inspiraţie bănăţeană pe fond de Korg cu tobe electronice sau de Azur, cea mai căutată, cea mai vândută trupă de muzica de piaţă? (Ca o mica paranteza, eu cred încă azi că economia de piaţă introdusă la noi nu e aceeaşi că cea din vest, ci e doar o coincidenţă de nume: de fapt e vorba de generalizarea pieţei aceleia, cu tot cu alba-neagra, cu sprayurile umplute şi cu muzica.) Azur, după opinia mea, e pentru manele ce e pitecantropul pentru om. Undeva, în aburii preistoriei muzicale, trebuie să se găsească strămoşul nostru comun. Bine, dacă as fi creaţionist, ar trebui să postulez strângând din dinţi că maneaua exista de la începuturi, pusă acolo de cel de sus să ne-nsoţească întru veşnicie - nu ştiu dacă-i mai bine. Oameni buni, credeţi-mă: sunt curat fiindcă nu am nimic comun cu aceasta muzică, doar curiozitatea faţă de o cultură diferită îmi călăuzeşte condeiul - nici o urmă de resentiment în analiza asta! Este maneaua muzica maselor oprimate şi ridiculizate de elite, vocea poporului, adevărata cultură populară care a prins glas şi-şi strigă popularitatea, ca un merengue, un rhythm&blues, o samba? Nu, fiindcă pe teritoriul nostru există un folclor - oarecum neglijat şi redus multă vreme la categoria de muzica de nuntă, pe alocuri stimulat şi prelucrat din toate părţile, ba de compozitorii clasici, ba de cei de rock. Este maneaua strigatul nostru de cultură minoră în căutarea universalităţii? Nu, fiindcă elitele noastre nu vor să reprezinte maneaua, le e ruşine de ea? Atunci este maneaua strigatul identitar al unei culturi de minoritate oprimată, blues-ul sau flamenco-ul nostru? Nu, cel puţin nu direct: ţiganii din România ezită până una-alta să se identifice ca atare în recensăminte şi tot până una-alta s-au manifestat cu forţă maximă tocmai prin imnul României! Maneaua nu pare, deci, să fie doar un început de drum, ci mai degrabă un terci (la vremea universalităţii, vom zice, poate, cocktail) de folclor românesc, talent ţigănesc şi bişniţă la turci, presărat cu problemele vieţii în stare brută: şomaj, prietenii, sex, maşini, gaşcă, analfabetism - ingrediente suficiente pentru a duce, în condiţii favorabile de mediu, la un fenomen cultural universal. Dat fiind că istoria, totuşi, nu se prea repeta, nu trebuie nicidecum să căutam un fenomen identic în trecutul altcuiva. Ceea ce rămâne de rezolvat - şi asta ar fi într-adevăr ceva epocal, un model de ieşire cu onoarea nu prea tare pătată din era dominaţiei naţiunilor - ar fi să acceptam că putem fi reprezentaţi, în fond, de nişte lăutari. După efortul milenar de închegare ca naţiune - cu toţi goţii, vandalii, hunii, avarii, slavii, pecenegii, cumanii, ungurii, tătarii, turcii şi ruşii care-au abuzat (unii dintre ei veacuri de-a rândul) de legendara noastră ospitalitate, nesfiindu-se să violeze nevestele din ce în ce mai puţin probabililor noştri strămoşi de sânge daco-roman - vom trece şi peste asta. Şi, cum au spus-o în triluri tocmai ei, potenţialele noastre icoane culturale pe întâi decembrie, în vinele lor curge tot sânge de Traian, ceea ce rezolvă definitiv problema. Este maneaua, deci, germenele încă crud, încă verde al unei muzici universale, ca jazzul în procesiunile din New Orleans, ca tangoul în bordelurile din Buenos Aires? S-ar putea, în orice caz pare să aibă suficienta vitalitate - deci, în speranţa că nepoţii noştri se vor putea mândri iar cu vreo origine, hai să ne-astupam până una-alta urechile încă vreo treizeci de ani. (Adi Cornut, deţinător al unui paşaport pe care scrie "România", dar care a apucat să mănânce salam cu soia) | NEAGRA Epicentrul acestei discuţii despre manele e Maria. Fiindcă, fără să vrea, mi-a dat brânciul necesar redefinirii estetice. Nu e de uitat acel drum nocturn cu taxiul prin Bucureşti: Maria sfârşise prin a se dezlănţui împotriva sărmanului şofer care, din perspectiva îngusta a unei copilării agresate, tentase o generalizare (ţăranul român ca arhetip moral versus decadenţa mocirlei urbane). Nu, ţăranul român e un porc beţiv şi afemeiat, nu are de ce să fie luat drept model. Bun, mi-era un pic jenă, hai să-i dăm un bacşiş şi să ne cărăm, mergem un pic pe jos... dar, de fapt, nu prea aveam cum să intervin, pentru mine ţăranul român era un individ deloc familiar care mă privea prin ioni şi moromeţi interpuşi din ochiul lunetei inverse a depărtării sale desculţe... ... numai dacă cumva nu eram eu ţăranul român! Eu, chefliul, seara, la Recaş, vin şi ţuică ieftină, căutând naibii unde-or fi cazate alea din anul întâi, eu, strângându-vă an de an în scârbă porumbul - sau, în anii mai blânzi, strugurii. O oarecare nelinişte ne scutură ritmic - cel puţin pe mine, unul - fiecare-n ţăranii lui, ca şi cum am fi fost legănaţi de o mamă străină într-un leagăn şchiop. Ce naiba? Muzica din maşină era ceva oriental, cuvinte bolborosite într-un idiom necunoscut, cu o plasare ritmică aproape de perfecţiune, o voce mai înalta, un balans pervers - indigenul avea talentul crud al unui vânător-culegător - care transmitea mişcarea de şold ce-nsoţeşte aruncatul suliţei de zeci de mii de ani, curgea sânge proaspăt... - Ce, zise-ntr-un târziu Maria, tot nu te-ai prins că-i pe româneşte? Asculta bine: io-s jmecheeeeer, ăsta-i Adrian Copilul Minune! Da, yes, The-Artist-Formerly-Known-as-Adrian-Copilul-Minune, el, AFKAACM, cel-care-pe-atunci-credea-că-i-adrian-copilul-minune-dar-între-timp-s-a-prins-mânca-ţi-aş-că-e-cu-totul-altcineva! Atunci l-am auzit pentru prima oară, atunci am aflat că nu a venit singur. Mi-am dat seama imediat că nu sunt din aceeaşi ţară cu el, poate nici măcar de pe aceeaşi planetă. De atunci am mai auzit tot felul de lucruri, ajutat fiind şi de faptul că am un auz destul de bun. Dat fiind că nu sunt , în spaţiul meu vital, împroşcat încontinuu cu muzică din asta, că ştiu să folosesc destul de bine o telecomandă, am mai ascultat manele (acum ştiu şi cum se numesc) aşa cum ascult din când în când şi muzica guturala a nomazilor călăreţi din Tuva (da, aia cu armonicele), sound-ul distant a Saami-ei Mari Boine, polifoniile poliritmice ale pigmeilor sau clinchetele liniştitoare ale gamelan-ului, adică rar, dar cu acea curiozitate pe care mi-o stârneşte exoticul. Acum, ascultând imnul cel celebru de pe ProTv, cel care a provocat, iată, din nou explozia mămăligii, mi-am dat seama că s-a-ntâmplat ceva decisiv - la fel de fascinat de tehnicitatea muzicienilor, zâmbind la subînţelesurile imnului acesta al nostru (poate cel mai ambiguu imn din lume), m-am bucurat totuşi: de acum, mă caută din nou la telefon şi pe internet prieteni vechi, de care aproape uitasem, am cunoscut oameni la fel de miraţi că şi mine de aceasta mutaţie. Acum, când e clar că ei, mutanţii, sunt cei viabili, hai să ne strângem şi să ne bucuram cât ne-a mai fost dat - să-ncercam, totuşi, ca nişte buni neanderthalieni muzicali ce suntem, să lăsăm măcar o urmă de foc, ceva cioplit (stângaci, evident), şi, nu în ultimul rând, nişte demne sepulturi. (Adi Cornut, chitarist de jazz fuga-fuguţa din Franţa) |
Notă: Acest articol a fost scris ca reacţie la piesa Adrian Băsescu a Sarmalelor Reci.