La ora din noapte când mă trezesc să scriu apocalipsa
păsările din vecini scot sunete metalice,
se aud de parcă ar cădea într-un hău adânc
Sigură am fost în copilărie, când pândeam dragostea de la ora când cântau cocoșii
sau la amiază, întinsă în iarbă printre genele abia mijite
singură am fost în dragoste invocând grădinile copilăriei
ca un cocostârc
am stat
într-un picior
cocoțată pe stânci
pe scene goale
pe faleze dispărute
zilnic curăț praful
care se adună tot mai aprig
o iau de la capăt
mă străduiesc să învăț cana de cafea să cânte
să îmblânzesc frigul
să înnobilez foamea
care sfredelește
ca o maree neîntreruptă
măruntaiele melancoliei
de când mă știu am tot încercat
să fac niște statui să plângă
și să zâmbească
tot încerc
sa mișc un bolovan
reușesc cate un milimetru pe zi
destinația e într-o altă galaxie