PETeternitatea

Duminică, 5 februarie 2006, sala de conferinţe a hotelului Aro Palace, Braşov. Discut, împreună cu Gheorghe Crăciun şi cu Alexandru Muşina, în faţa unei săli surprinzător de pline, avînd în vedere ziua şi ora (este duminică, ora 15.00), despre „cultură” şi „natură” (nimic despre „civilizaţie”!), despre corp.

Tema „natură” vs. „cultură” (sau mai curînd invers, inversat, răsturnat) se află în curs de intensă relansare şi revizitare, mai cu seamă de cînd minţile cele mai „tactile” (adică cele mai „animalic”-sensibile: a gîndi cu adevărat înseamnă a palpa universul cu creierul, a folosi creierul ca organ suprem de simţ) au început să devină tot mai atente la noua „Nouă Alianţă” care ni se pregăteşte, şi căreia noi îi dăm, cu toată fiinţa, concursul, aceea dintre tehnologiile informaţiei, genetică şi economia mondializată: vom putea fi creaţi, sintetizaţi artificial, dar nu „protetic”, adică vizibil, exterior, „ustensilar”, ca pînă acum, ci în mod „natural”, adică integrat bio-tehnologic. Antropologia însăşi începe să-şi ancheteze fundamentele (metafizic-problematice, fragile): într-o masivă lucrare foarte recentă (decembrie 2005), intitulată Dincolo de natură şi de cultură, Philippe Descola (profesor la Collège de France) vorbeşte despre necesitatea elaborării unei „antropologii a naturii”, sub semnul continuum-ului ontologic, nu, ca pînă acum, sub acela al distincţiei dualizante şi ierarhizante, deci de putere, natură-cultură, regional-universalizată, eurocentrică.

Gheorghe Crăciun: „corpul ştie mai multe”, ceea ce nu poate să nu-mi aducă pe loc aminte de Spinoza analizat şi promovat de Deleuze: „noi nici nu ştim ce poate un corp”. Centralitatea actuală a corpului, în toate discuţiile publice, ştiinţifice, filosofice şi politice, dar şi în arte şi, mai ales, în discursurile normative propagate de mass-media.

Muşina: poate că această foarte recentă centralitate nu este decît o încercare de „culturalizare” a corpului, de luare a lui în posesie, ca – adaug din nou eu – „substrat”, ca „materie vie”, detaşabilă de „omul” ca atare, ca rezervă de potenţial care, prin exploatarea lui tehno-economico-politică separată de om, poate fi întoarsă împotriva acestuia: după ce va fi fost disciplinat şi normalizat prin intermediul sufletului (suprateoria lui Foucault), „omul” este acum domesticit, înfrînt prin intermediul infinitului material al corpului său, infinit de plastic şi, deci, de manipulabil, infinit re-sintetizabil. După ce, altfel spus, va fi fost, mai cu seamă sub strivitoarea influenţă a creştinismului, marginalizat, corpul face acum obiectul unei strategii diferite: este centralizat tocmai pentru a putea fi normat, educat, domesticit, condiţionat, „imaginalizat”, „spectacularizat” (adică alienat-integrat, conform lui Guy Debord), ca ultimă „rezervaţie naturală”, căci tocmai în materialitatea exterioară a corpului s-au implantat dintotdeauna tehnologiile, fie ele simbolice sau efective, şi orice tehnologie este eminamente economică şi politică.

Cineva din sală citează ceva din Artaud, şi nu pot să nu-mi aduc pe loc aminte de al său, misterios totuşi, „corp fără organe”. Dezvolt. De ce corp fără organe? Ce poate să însemne asta? Poate că organele, organizarea, organicizarea reprezintă tocmai intruziunea „culturii” în „natură”: politizarea, luarea în posesie a corpului prin organele sale, prin „organizarea” lui, legarea corpului prin „etatizarea” lui. Orice organizare este întotdeauna politică, manifestă o instruziune a politicului, ţine de administraţie şi de luarea în stăpînire „culturală” a „naturii”.

Îl corectez pe Crăciun, care îşi contrazice – după mine – teoria extrem de consistentă despre corp, cu care sînt integral de acord, traducînd faimoasa formulă a lui Rimbaud, „Je est un Autre”, prin „Eu este altcineva”: denunţ psihologizarea, antropomorfizarea, „trădarea” acestei traduceri, eu unul preferînd să traduc prin „Eu este altceva”, căci de ce-ar fi corpul o altă persoană, de ce i-am reduce alteritatea la umanitate, în loc să-l deschidem spre infinitul lui altceva?

În sfîrşit, Muşina vorbeşte, post-Duchamp, despre muzeificarea lumii, despre faptul că în muzee se păstrează, ca fiind singurele care contează, doar prototipurile, în vreme ce copiile seriale, de masă, dar deloc mai puţin „artistice” (totul e azi „artistic”, trăim tot mai banalizat, curent „artistic”, tocmai de aceea nici nu mai recunoaştem arta ca atare) sfîrşesc la lada de gunoi, fiind reciclate ecologic, adică redevenind „natură”, depozit infinit de reciclare (invers) „culturală”.

Dar nu visăm noi oare, în însăşi calitatea noastră de producători culturali, tocmai ca produsele (ideile, operele etc.) noastre să nu se lase reciclate, reînghiţite de natură, ci dimpotrivă, asemeni recipientelor din mase plastice (mase plastice pentru mase din plastic, sinteză chimică pentru sinteză ideologică), să dăinuie, nociv din punct de vedere „natural”, de fapt modificînd pe nesimţite, în durate lungi, însusi metabolismul naturii? Nu sperăm noi oare, mai presus de orice, tocmai la PETeternitatea produselor noastre, la eternitatea (al)chimică, de plastic, a plasticului (banii noştri nu mai sînt, ca noi ieri, din hîrtie, să se poată scrie, ci, tot asemenea nouă, dar azi, din plastic: nemuritori tocmai pentru a putea fi permanent remodelaţi), iar acestea nu transformă încet, încet însăşi natura din sînul căreia „izvorîm” prin marea reciclare cosmică? Nu otrăvim noi oare dintotdeauna natura, deversînd anti-ecologic „cultura” în natură? Şi oare nu asta fac, într-un ritm doar mai accelarat, şi tehnologiile actuale, continuînd şi amplificînd de fapt, aşa cum spunea un Pierre Lévy, de exemplu, pe urmele lui Teilhard de Chardin, „hominizarea”?

Devenim pe zi ce trece mai plastici: ineliminabili, nonreciclabili, rezistenţi tocmai pentru a putea fi etern modelabili.

Merită să gîndim.