Viaţă şi arte în mediul media

(argument pentru un posibil proiect)

Epoca este deja alta, şi numai tactilitatea permanent „enervată” a sensibilităţii artistice poate să dea seama de foarte noua situaţie.

După ce, pe parcursul unei scurte perioade explozive, tehnologiile media-comunicaţionale au proliferat vertiginos şi au părut a se ameninţa unele pe alte pentru a se canibaliza, în momentul de faţă ele se unifică şi se integrează: după multimedia, nano-uni-media. Mutaţia în care trăim se operează simultan atît la nivel macrosocial, cît şi la nivel microbiologic: reţelele se unifică sub formă de cîmp omogen planetar, şi în acelaşi timp minusculizarea apropie tehnologiile de corp, intrînd în echipamentul de bază al acestuia: somatizăm fericiţi tehnologiile mediatic-comunicaţionale. Fluxul media recaptează tot mai intens fluxul fizic uman: desendetarizarea şi nomadismul contemporane, migraţiile de masă se operează în interiorul „imperiului” econo-tehno-politic omniprezent, iar vechile (şi aparent depăşitele, vetustele) mass-media se insinuează treptat, capilar, în comunicaţiile private. Domiciliu obligatoriu în flux!

„Pachetele de servicii” mediatic-comunicaţionale tot mai personalizate şi mai interactive pot fi interpretate şi ca muncă pe cheltuiala receptorului-consumator-„beneficiar”, incitat să se „exprime”, să „fie el însuşi”, să se comporte „spontan” şi „artistic”: pentru a fi captat, obiectivat, interpretat statistic, bio-sintetizat informaţional, transformat în marfă de sine, plusvaloarea cu care toate aceste industrii aliate ne revînd propria identitate fiind imaginea, accesul narcisic la imagine. Viaţa devine tot mai „nudă” (G. Agamben) şi mai fericit, beatific, neoprimant expusă.

În centrul acestei neomasificări: corpul şi chipul, imaginile lor. După epoci întregi de marginalizare şi de refulare, corpul uman se bucură în momentul de faţă de o centralitate narcisic recompensantă care nu reprezintă, poate, decît o strategie inversată de „culturalizare”, disciplinare şi normare a lui. Deşi exploatat şi speculat cu fervoare, chipul uman, aşa cum este el gramaticalizat şi standardizat prin media, film, clip etc. nu participă la o supraeticizare levinasiana a relaţiilor umane, ci dimpotrivă. Deşi îl vedem, el nu ne priveşte (Jean-Luc Marion). De ce?

Artele însă contratacă, încercînd în acelaşi timp o utilizare alternativă la utilizarea hipercodificată şi unificată caracteristică tehnologiilor unificat economice, bioştiinţifice şi politice ale unimedia, şi realizarea altor imagini ale corpului, chipului şi mediului uman. Luptă pe arme şi în jurul imaginilor despre om, încercîndu-se identificarea altor nuclee şi focare de subiectivare în acesta: subiectivări metonimice, descentrate şi recentralizatoare, fragmentare şi periferice ale energiilor socializante ale omului, exploatarea feţelor „blestemate” (G. Bataille) ale acestuia.

Ne putem globaliza fără stereotipuri? Putem comunica în cîmpul biotehnologic, economic şi politic al lumii în absenţa acestei imense opere de codificare şi de gramaticalizare a umanului, în toată diversitatea sa? Vor reuşi imaginile artei să propună o nouă tactilitate etică şi să submineze monopolul imaginal al stereotipurilor propuse de uni-mass-media şi susţinute politico-economic? Împotriva noii „Noi (Sfinte) Alianţe” dintre genetică, informatică şi economie (J. Rifkin), pot realiza artele contraalianţe cu puterile tehnologiilor mediatice? Bătălia e de uzură şi de gherilă, şi merită purtată fie şi pentru a nu fi pierdută din start, fără luptă.

Noul panoptism media: corpul în cîmp, media în corp. Implicaţiile politice, economice şi ştiinţifice ale noii situaţii media-bio-politice considerate ca mediu şi condiţie a gesturilor artistice contemporane. Artele vieţii contemporane.

Noul panoptism media. La inceputul anilor ’70, Michel Foucault a redescoperit Panopticon-ul scris la începutul secolului al XIX-lea de către părintele utilitarismului englez, filosoful Jeremy Bentham. Acesta prevedea ca toate instituţiile în care oamenii trebuie să fie supravegheaţi (închisori în primul rînd, dar şi spitale, ateliere, fabrici, cazarme etc.) să fie construite circular: un turn de control în mijloc, iar celulele, „punctele de lucru” să fie construite pe inelul exterior, prizonierii (sau muncitorii, copiii etc.) să-şi ducă existenţa în acest corp de clădire circular exterior, camerele fiind plasate între două ferestre: cea exterioară, şi una interioară, care să dea spre turnul central. Oamenii s-ar fi decupat astfel în negativ, ca nişte umbre (chinezeşti), în plină lumină, ducîndu-şi viaţa ca între lama şi lamela unui microscop, într-un ecran, profilîndu-se în negativ pe pozitivul luminii, în contre-jour. Acesta este principiul, „oul lui Columb” al lui Bentham. Principiul, aşa cum îl analizează Foucault, este acela al asimetriei vizibilităţii: paznicii din turnul central nu erau văzuţi dar puteau vedea, ei putea chiar şi să lipsească, deoarece funcţia şi teama de supraveghere, existînd doar ca posibilitate, ajungea să fie internalizată de către cei supravegheaţi, care se supravegheau singuri.

Astăzi, noi nici nu mai ştim că, fiind invitaţi să ne exprimăm „artistic”, dar avînd trupul echipat electronic, existăm în cîmp şi lăsăm urme, producînd de fapt tot timpul, prin chiar existennţa noastră, semne, urme şi, mai ales, informaţii despre noi înşine pe care le emitem on line, fără să ne fie cerute. Aşa-zisul spaţiul public a devenit o capcană, un mediu de „amprentare”. Corpul e în cîmp, iar media se somatizează, merge cu noi, la purtător: laptop, telefon celular, card bancar etc. Nu mai putem dispărea, sîntem vizibili fără să vedem, şi nici nu ştim asta, nu mai interiorizăm, asemeni deţinuţilor benthamiano-foucaldieni, teama de supraveghere. Nu ne mai pasă: narcisismul contemporan, care ne este indus de către media, ne face să ne facă plăcere să lăsăm permanent urme, cît mai spontan şi mai dezinvolt. Mass-media ne incită la exprimare de sine pentru ca tot prin tehnologiile media să fim captaţi informaţional, în dorinţele, interesele şi poftele noastre, care ne sînt apoi revîndu-te, pe cheltuiala noastră (căci am muncit pentru ele), clonate informatic-informativ, tot nouă.

Conceptul lui Giorgio Agamben de „viaţă nudă” (dezvoltat în cartea Homo sacer) presupune viaţa expusă, neapărată, neprotejată, de care o putere profită după voie, pe care de fapt se sprijină şi din care, vampiric, se creează.

În aceste condiţii trebuie, sînt nevoite să intervină şi să acţioneze artele. O vreme, pînă de curînd, ele au crezut că pot profita de tehnologiile media, dar cred că au fost absorbite de sistem: tehnologiile media produc implicit masificare, control, supraveghere, clonare. Întrebare crucială deci, de principiu: pot ele servi gestului eliberator al artelor? În ce fel? Cu ce condiţii? O utilizare neproblematizantă a lor nu pune artele în pericolul de a fi înghiţite de „sistem”?

Artele vieţii contemporane. Este vorba de o reîntoarcere la complexitatea etimologică a latinescului ars, urmaşul imediat al grecescului techn, care însemnau în acelaşi timp artă şi tehnică, dar o tehnică spirituală. Artele, deci, au o responsabilitate etică, trebuie să ne înveţe să trăim în condiţiile periculoase descrise mai sus. „Artele vieţii” înseamnă „arta de a trăi”, care readuce esteticul la etic, refăcînd unitatea originară a Binelui, Adevărului şi Frumosului. Antica triuna horeia (dans, poezie, muzică). Este nevoie de o Renaştere, anunţată deja prin reîntoarcerea altfel la om şi la corp. Dar altfel decît în mass-media, ale căror imagini în flux sînt dominate de „planul mediu” (sau „plan american”). Vezi şi revolta lui Lars von Trier împotriva şarfului, adică împotriva clarităţii imaginii şi a focalizării (centralităţii) subiectului. Mass-media pun omul în mijloc aşa cum este el privit, de fapt, prin luneta unei puşti de vînătoare: sîntem, nu-i aşa, targeturi, sîntem „targetaţi”, ţintiţi, vînaţi. Datoria etică a artelor este să lupte împotriva acestei centralităţi înşelătoare, care ne flatează desigur, părînd umanistă, dar care nu face decît să ne vîneze. De aici, descentrările, rupturile, fragmentările, creările de noi ambianţe, arta ambientală, creatoare de „altfel de spaţii”: artele simt (tactil) că imaginea trebuie, de fapt, ocolită, evitată, atacată, refăcută. De aceea spun că bătălia se duce în jurul utilizării tehnologiilor media, care nu sînt însă neutre. De ce, în toate experimentele alter-comunicaţionale, televiziunea şi imaginea joacă, în general, un rol foarte scăzut în comparaţie cu radioul, care intră în combinaţii cu internetul, fiind deci mult mai tactil (de apropiere, de proximitate) şi, deci, mai eliberator?

Contraofensivele artelor: cu armele tehnologice ale adversarilor, bătăliile pentru imagini. Pînă unde permit tehnologiile media-comunicaţionale utilizări artistice alternative? Condiţia artistului contemporan, între revoltă şi voinţa de deturnare, şi riscul înghiţirii de către fluxul mediatic general.

Corpul şi chipul. Ambivalenţa centralităţii lor actuale. Posibilităţi de alternativă şi contra-politici artistice umaniste.

Stereotipuri şi globalizare. Noua codificare, noile standarde, noul limbaj imaginal universal şi posibilitatea ereziilor idiolectice artistice. Război, terorism, chipurile admisibile ale singularităţii. Nu în ultimul rînd, imaginile despre artă şi artist.

Lévinas a elaborat o filosofie etică bazată pe chipul, faţa celuilalt, ca în faţa unei icoane: sîntem resposabili de celălalt, în faţa celuilalt, prin chipul său celălalt se dă în îngrijirea şi grija noastră, sîntem prizonierii chipului celuilalt. Pentru Lévinas, faţa e de fapt reductibilă la privire. Ne mai priveşte cineva din arta contemporană? „Ne priveşte” atît în sens ocular-fizic, cît şi în sens etic: „chestia asta mă priveşte”, „mă priveşte direct”, adică nu doar se uită la mine, ci îmi solicită, de fapt, spijinul, susţinerea, apărarea. Deşi zilnic sîntem priviţi de ceea ce vedem la televizor, cîtă respinsabilitate simţim? Oare ecranul, în general, ca interfaţă, ca mediere umană generalizată, nu ecranează relaţiile, funcţionînd mai mult ca oglindă ce încurajează narcissismul, decît ca fereastră transparentă, care să ne deschidă spre alteritate. Aici trebuie să intervină arta, deturnînd tehnologiile media. Asta înţeleg prin „supraeticizare levinasiană a relaţiilor umane”: ne vedem, dar nu ne privim, nimeni nu priveşte, etic, pe nimeni. Dezangajare prin privire.

De aceea vorbeam de tactilitatea etică pe care numai arta o poate reinjecta. Tactilitate în sensul de apropiere, proximitate, simţ cu corpul, nu abstract, distant, cu ochiul. De-asta, spuneam, imaginea este de fapt evitată în modul în care artele contemporane îşi concep şi elaborează imaginile. Pur şi simplu, după confiscarea imaginii, a imaginalului şi, prin el, a imaginarului interior prin stereotipurile profitabile (economic şi politic) impuse de media, imaginea trebuie reinventată. Nu textul a pierdut, aşa cum se temeau unii, de pe urma civilizaţiei imaginii, ci imaginea însăşi.

Ar mai fi, poate, de vorbit despre succesul popular al fotografiei, accesibilă digital acum inclusiv prin telefon. Frumosul tradiţional, devenit popular, democratizat, s-a refugiat în fotografie

Artele sînt somate de situaţia actuală să propună un nou umanism.

Bogdan Ghiu