Am făcut Jilava în pantofi de vară

Pe o stradă ce pare scoasă din viaţa zgomotoasă a Bucureştiului, undeva lîngă Gara de Nord, pe dinafară asemănătoare cu clădirile vecine, se află casa cu grădină a soţilor Ioana şi Dan Berindei. Printre pereţii înţesaţi, din podele pînă în tavan, de cărţi, adăstînd pe etajere etichetate ca într-o bibliotecă publică, Ioana e într-o nesfîrşită trecere. Diafană, gingaşă sau aeriană, pare - ca îngerii - uşurată de grijile fiinţei sale.

Spaţiul casei îi apare străinului cartografiat de drumurile Ioanei: o parte e cea în care lucrează soţul ei - în prag se opresc paşii Ioanei şi chemarea «la telefon» ori «la masă»; în cealaltă, Ioana stăpîneşte obiectele apropiate de talia ei - măsuţa cu telefonul şi masa solidă, cu fructiera şi ceainicul de argint. Pe ea apar, din bucătăria utilată şi decorată cu obiecte ce ţin, ca şi cărţile, de mai multe vremi, enigmatice alcătuiri de miresme, gusturi şi amintiri: ceaiuri din frunze şi flori aduse de prin văi şi păduri cu nume cunoscute, dulceaţă din coajă de pepene verde cumpărat din Piaţa Matache ori peltea din muguri de pin - amarul verii pus la păstrare în dulcele iernii. Fiinţa delicată e maestra unei imemoriale alchimii a neistovitelor puteri femeieşti.

Din bucătăria Ioanei poţi ieşi în grădină, urca sau coborî scări. Dacă urci, ajungi în «podul cu cărţi». Iar de coborît, cobori în «subsolul cu cărţi». O corabie din care ai putea recompune istoriografia, de s-ar întîmpla să se piardă cărţile ei, pare casa aceasta!

Între capetele ei aleargă, în salturi nemulţumite de scurtimea libertăţii lui, cîinele Gino. Superbul patruped nu-i e ataşat Ioanei, care-l hrăneşte, ci bărbatului ei. «Nu poţi sluji şi iubi decît un stăpîn», ar spune el, dac-ar putea vorbi. I-am văzut de cîteva ori ochii tulburaţi de recunoştinţă şi plăcere primind hrana şi mîngîierea Ioanei. Domolit apoi, tresărea dintr-o dată, repezindu-se cu toată greutatea asupra fragilei femei. Ioana - rivală la atenţia stăpînului său, Ioana - pe care a găsit-o cînd a venit, pui, în casă, Ioana - care are şi grai omenesc, Ioana - piedică în deplinul ataşament dintre om şi prima fiară îmblînzită...

Zilele Ioanei, văzute prin crăpăturile vizitelor, sînt împovărate de ritmul ritualurilor mesei şi armonizării casei la schimbările de anotimp. Noapte şi zi, iarnă şi vară - acomodări fără capăt la ceea ce se cheamă «casă greu de dus». În eroismul virtuţilor ei cotidiene, destinul Ioanei a cunoscut însă culmi şi abisuri.

Ioana s-a născut, în chip norocos, la Paris. Mică prinţesă iubită de părinţii ei tineri. Şi de prietenii lor, oameni aleşi, visînd cariere de succes la întoarcerea în România. A crescut, tot prin noroc, la confluenţa dintre vremuri, cînd elita românească îşi educa fetele pentru a deveni femei independente. Dacă ar fi fost cazul. Iar dacă nu, moşteneau de la mamele lor împăcarea cu larii şi penaţii conjugali. Şi într-un caz, şi în celălalt, tinerele fete erau iniţiate în plăcerile secolului XX, apte deci să guste călătorii, cărţi, muzică, artă şi, mai ales... dragoste. Era prima generaţie de femei din «lumea bună» a ţării care-şi puteau alege profesii intelectuale. Erau cele dintîi domnişoare «de familie» ce-şi cunoşteau iubiţii în şcoli şi se căsătoreau după plac. În lumea astfel schimbată, puteau divorţa, dacă alegerea nu se dovedise bună, fără să treacă prin purgatoriul repudierii sociale.

A fost timpul fericit al Ioanei, care a traversat anii războiului în orbirea dragostei. Căsătorită cu bărbatul privit cu intensă iubire şi acum, după şase decenii de viaţă împreună, mamă a unui băieţel, înconjurată de grija şi atenţia a două dintre familiile de vază ale ţării - Hudiţă şi Berindei -, fiinţa ei suavă părea să fi fost sădită definitiv într-un loc bun de rod.

Tînăra doamnă Ioana Berindei era însă fiica fruntaşului ţărănist Ioan Hudiţă şi nora uneia dintre familiile de tradiţie ale liberalilor, ce aveau să fie curînd stigmatizaţi ca «exploatatori ai poporului muncitor». În doar trei ani, douăzeci şi doi de membri ai celor două familii au fost arestaţi şi trimişi în închisoare. Iar fiica Ioanei, Ruxandra, a crescut în pîntecul mamei - fără ca tatăl să ştie de existenţa ei - şi a văzut întîia lumină a zilei filtrată prin gratiile celulei. A fost legănată şi înfăşată de tovarăşele de suferinţă ale Ioanei, femei care plăteau, ca şi ea, doar «vina» de-a fi avut un tată, un soţ sau iubit plasat de puterea comunistă nou-instalată în România într-una din categoriile «duşmanului de clasă».

Tatăl Ioanei şi bunicul Ruxandrei fusese cu puţin timp în urmă ministru. Ioan Hudiţă era cu atît mai periculos, cu cît, atunci cînd se pornise falsificarea istoriei conform căreia la 23 august 1944 se săvîrşise o «revoluţie proletară», el era chiar martorul nedorit al adevăratelor evenimente. Căci în casa lui se semnase actul de formare a Blocului Naţional Democrat care hotărîse ieşirea României din războiul împotriva Aliaţilor.»





Pe tatăl meu l-au arestat în 1947, toamna. În primăvara lui 1948, în martie, pe 22, l-am născut pe Mihnea şi în 23 l-au arestat pe bărbatul soacrei mele, tatăl vitreg al lui Dan, Alexandru Balş. Pe care n-am mai reuşit să-l văd niciodată - a murit la Piteşti. Peste încă patru-cinci zile au arestat-o pe soacra mea. Am venit de la spital, cam la zece zile după naşterea lui Mihnea, acasă la bunicii lui Dan, căci noi ne vînduserăm garsoniera din Strada Brezoianu nr. 7, cadou de nuntă de la tatăl lui Dan, şi achiziţionaserăm un mic apartament în Strada Toamnei nr. 94-96, la etajul patru, care nu era încă gata. În vară ne-am mutat cu Mihnea la mama mea, unde era mai mult spaţiu şi aveam grădină. Apoi am reuşit să ne mutăm în casa noastră. De aici, din Strada Toamnei, am fost arestată. Mihnea avea 2 ani şi patru luni.


Dan, Mihnea şi sora mea au fost liberi. Tata a avut toţi fraţii, în afară de Fănică, arestaţi. Şi sora, şi fraţii. I-au cules din toată ţara. Pînă la urmă, Floarea ne-a salvat o parte din lucruri şi a ajutat-o pe sora mea cînd a fost dată afară din casă, în 1952. Pentru că, după ce au luat-o pe mama, au dat-o afară şi pe sora mea din casă. Şi umbla cu traista-n băţ şi dormea pe la unul, pe la altul... Chiar familia care era în Bucureşti o ţinea doar o noapte - de frică, să nu se afle şi să-i umfle şi pe ei... Pe Floarea, săraca, au lăsat-o însă să stea în subsolul casei, iar ea a avut grijă de sora mea.


Am fost arestată... E aşa de complicat! Şi stupid în acelaşi timp. Mama mea a primit un bilet de la un colaborator de politică sau, cum să spun, un deputat din Moldova, de la Botoşani, mi se pare. Se numea Coslovschi. Era un ţărănist care făcea spionaj - pentru Anglia, cred. Şi avea întîlniri cu nişte colonei, nişte generali, cu diverşi alţii... Unul dintre ei era Liciu, iar celălalt era, cred, Răşcanu. Culmea este că nevestele acestor domni au ajuns să stea cu mama mea în aceeaşi celulă, la Jilava. Duse de Securitate. După interogatoriile de la Interne, le-au dus la Jilava în aşteptarea procesului. Şi mama spunea: «Eu sînt arestată pentru un domn, prieten cu soţul meu...» Ele spuneau: «Sîntem arestate pentru soţii noştri.» Dar niciodată n-au făcut legătura că ar fi împreună în acelaşi caz. Abia în noaptea în care li s-a spus: «Hai, îmbrăcaţi-vă, că mergem la proces!»şi au fost scoase pe sală toate trei, iar în boxă s-au trezit vreo treizeci de persoane în acelaşi proces, printre care erau şi mama, şi doamna Liciu şi alte doamne, au înţeles. Omul de legătură era Coslovschi. O antrenase şi pe nepoata lui, care era Nina Verzea, nevasta lui Ernest Verzea, poetul. Şi erau şi ei închişi...


Coslovschi, venind la Bucureşti şi vrînd să se ascundă, a stat la un prieten şi a trimis-o pe nepoata lui, Nina Verzea, cu o scrisorică la mama mea. Pentru că prietenul lui nu-l mai putea ţine. Îi era frică, probabil. Şi Nina Verzea a apelat la prietena ei, care întîmplător era şi prietena mea, fiica profesorului Berechet. Gili Popescu, fostă Berechet, în loc să meargă cu tramvaiul 17, de unde locuia ea, pe Giurgiului, să schimbe la Universitate, să ia pe 14 şi să ajungă la mama mea, care stătea în Vatra Luminoasă, a venit cu tramvaiul 17 direct la noi, în Strada Toamnei, unde locuiam. Că era mai comod. A venit şi mi-a spus: «Dragă Mimi, te rog, du asta doamnei Hudiţă, că mă roagă Nina Verzea pentru un unchi al ei, Coslovschi.» Iar în această scrisoare, care era un sfert de coală de hîrtie, scria aşa: «Stimată Doamnă Hudiţă, vă rog să mă găzduiţi cîteva zile pînă îmi fac buletinul de Bucureşti.» Ăsta era pretextul. Eu, vorbind cu mama, am mototolit hîrtia şi am aruncat-o, aşa cum făceam cu biletele de tramvai. Cred şi acum că, dacă aş fi avut-o, mi-ar fi dat drumul, că era justificativă... Ei nu ştiau că eu nu ştiu că el face spionaj, că mama nu ştie etc., etc.


Mai e ceva. Fiind şi tata arestat, or fi zis: «Băgăm toată familia asta de nenorociţi la puşcărie...» De fapt, nu «nenorociţi» or fi spus, ci «bandiţi». Bandiţi eram noi, n-aveam voie să le spunem «tovarăşe»... La Jilava, o deşteaptă i-a zis unuia «tovarăşe»... Acela a înjurat-o bine şi i-a zis: «Eu sînt "domnule", nu poţi tu fi tovarăşă cu mine.»


Ştiam că nu ştim nimic despre tata. Ştiam că sînt o groază de profesori arestaţi şi că nimeni nu ştie nimic despre ei. Simţeam că trăim clipe grele. V-am spus că mama primea alimente într-o cutie de mască de gaze pe care o găsea în faţa uşii de la intrare.


N-aveam nici o imagine.


Foarte frumos.


Nu, nu, m-au aşteptat la mama, în Vatra Luminoasă. Nu mai ştiu dacă v-am spus că plecam duminică la mare. Mihnea dormise la mama şi mergeam să mîncăm acolo cu Dan. Dan ştiu că făcuse o lucrare pentru Institutul Italian şi eu m-am dus să încasez banii. Deci Dan venea de la Academie şi eu veneam de la acest institut, era cam vizavi de fostul Liceu «Regina Maria». Undeva în spatele Scalei. Am luat banii, am venit la mama, iar acolo mă aştepta un domn. Floarea, care era cu Mihnea în braţe, a ieşit la poartă şi mi-a spus pe cînd intram: «Au venit să vă aresteze.» Zic: «Bine, vedem noi, hai să intru.» Cînd am intrat, mama era verde la faţă. Bunica - era refugiată la noi - înţepenise pe o canapea în sufragerie. Sora mamei din Bîrlad, tot evacuată, era şi ea la noi, toate lucrurile ei erau în pod la mama, în lăzi, vă daţi seama... Şi sora mea, săraca, se plimba de colo-colo. Domnul acela a zis: «Aş vrea să mergem la dumneavoastră acasă, să stăm de vorbă.» Zic: «Cu mare plăcere, dar mie mi-e foame!» M-am dus în bucătărie şi mama avea ardei umpluţi, care îmi plăceau la nebunie. Am mîncat unul şi toţi se uitau la mine cum mănînc... Fiindcă, vă spun, nu-mi era frică, nu mă simţeam vinovată cu nimic. I-am spus aceluia: «Dar dumneavoastră nu vreţi să mîncaţi ceva?» - «Nu, nu, mulţumesc, nu.» Zic: «Eu am să mănînc. Îl aşteptăm pe Dan şi după aceea plecăm la noi. Că mîine vrem să mergem la mare, să fac bagajele.» A venit Dan - nu ştiu dacă Dan a mîncat sau nu, cred că i-a dat şi lui mama să înghită ceva. Toţi erau fierţi, numai eu nu. Pe drum, Dan l-a luat pe Mihnea în braţe. Pe Strada H - aşa se chema strada pe care locuiam, apoi s-a numit Tcacenco şi acum are alt nume, mi se pare că Eugen Ionescu, dar nu sînt sigură - i-am spus: «Domnule, daţi-mi voie să-i spun nişte lucruri bărbatului meu, care cred că acum cade din Lună.» Şi-i spun: «Uite, Dane, acum cîteva zile a venit la mine Gili, fata lui Berechet.»


Nu.


Păi, dacă fusese Costache, fratele mamei, închis joi şi acum era sîmbătă, bănuiam că pentru asta ne caută, că ne vine rîndul. Fiindcă mă sunase Nataliţa, nevasta lui Miti Sadoveanu, să-mi spună: «Mimi dragă, ştii că n-a mai venit Costache acasă...»


Era băiatul mai mare al scriitorului Sadoveanu, pictorul. Le am pe bunica şi pe sora mea pictate de el. Am să vă arăt. Era un pictor destul de bun şi sensibil.


Fratele mamei, însurat cu Profira, fiica lui Mihail Sadoveanu. Am uitat să vă spun. Cînd eram copil, în salonul bunicilor de la Zorleni era un pian cu coadă, un pian maro superb, la care Costache cînta. Fratele mamei mele a fost muzicolog pînă la urmă, prieten cu Dinu Lipatti. Cu fiica lui Sadoveanu, Profira, se cunoştea de la Iaşi, de cînd Costache îşi făcea Facultatea de Drept acolo. Sadovenii aveau casă în Copou. S-au însurat, cu nuntă mare, la Zorleni. La bunici au venit cu vagoane închiriate. Unii dormeau în vagoane, alţii s-au cazat la bunici, alţii, la sora mamei din Zorleni. A fost nuntă mare, cu Profira şi cu toată familia Sadoveanu, la bunici. Şi zic: «Uite, Dane, a venit Gili la mine şi mi-a dat un bileţel de la un domn care se numeşte Coslovschi, care a făcut cu tata politică ţărănistă. El e din Dorohoi sau din Botoşani, habar n-am.»


Cînd eram încă nemăritată, suna telefonul şi eu răspundeam: «Da, cine-l caută pe tata?» - «Sărut mîna, sînt eu, Coslovschi.» Şi ziceam: «Domnu' Coslovschi...» Iar tata făcea un semn cu mîna de «da» sau «nu e acasă». Asta era tot. Coslovshi nu a fost la noi niciodată. L-am cunoscut doar cînd am fost eu la Costache, în Delavrancea 47, şi Gili Popescu l-a adus pe el ca să vadă dacă poate fi găzduit acolo. Şi nu s-a putut. La 27 iulie 1950, el, Coslovschi, şi Costache au fost arestaţi, eu am urmat pe 29 iulie şi mama în 4 august 1950. A doua zi după anchetă m-au confruntat cu el. Îl vedeam atunci a doua oară. Trebuie să spun că arăta groaznic - se vedea clar că fusese tare maltratat. Acuma mă gîndesc că el era implicat în ceva grav pentru cei ce ne guvernau, iar eu căzusem ca musca în lapte. Cu mine se purtau omeneşte.
I-am spus pe drum lui Dan, cu securistul de faţă, toată istoria cu biletul acela pe care i-l dusesem mamei. «Uite, Dane - ziceam -, eu i-am adus biletul ăsta mamei cînd l-am dus pe Mihnea. Şi l-am ciuciuluţit aşa în mînă - că, dacă-l ţineam, uite, îţi arătam şi ţie acuma -, aşa cum fac cu biletele de tramvai. Şi îmi pare rău că nu-l am. Era, aşa, pe o pătrime dintr-o coală de hîrtie: "Stimată Doamnă Hudiţă, vă rog, în virtutea prieteniei mele cu domnul Hudiţă, să mă găzduiţi cîteva zile pînă reuşesc să-mi fac buletinul de populaţie." Şi, cum mama n-a putut să-l ţină, pentru că bunica şi mătuşa Lenuţa erau la noi, mi-a spus: "Mimişor dragă, vorbeşte cu Costache, vorbesc şi eu, poate-l ţine Costache. Că Sadoveanu este la Mănăstirea Neamţului şi toată familia e plecată acolo."»

Da, închipuiţi-vă! Ce s-a întîmplat? Mama a vorbit cu Costache şi Costache i-a spus: «Bine, Milico dragă!» Costache, dintre toate surorile, pe mama a iubit-o cel mai mult. Dar a zis: «Drăguţo, eu nu-l cunosc!» Şi mama i-a zis: «Păi, uite, atunci Gili să-l aducă pe domnul Coslovschi, şi vine şi Mimi ca să-l cunoască şi să ţi-l prezinte ţie.» Şi aşa s-a făcut. Într-o miercuri, m-am întîlnit cu Gili în faţa casei Sadoveanu, pe Delavrancea 47. Gili venea cu un domn, care era Coslovschi. «Uite, Mimi dragă, domnul Coslovschi!» Zic: «Domnu' Coslovschi, hai să intrăm.» Dacă îmi cereţi să vi-l descriu acum, habar n-am. Un domn oarecare. Mă rog, nici simpatic, nici frumos, nici urît... Un domn. Am intrat, a ieşit Costache în grădină, nici n-am intrat in casă. Era o masă în grădină şi în acea grădină ne-am aşezat la masă. Zic: «Uite, Costache, Gili, fata profesorului Berechet, domnul Coslovschi...» Din discuţii şi-au dat seama că făcuseră Dreptul împreună la Iaşi. «Uite ce este, eu aici n-am loc - a spus Costache -, dar mîine mă duc să-mi văd un prieten din Băneasa, pictorul Ştefan Dumitrescu, care are o căbănuţă acolo. Şi să vedem dacă are loc.» Şi Costache şi-a luat bicicleta joi dimineaţa şi s-a dus la Băneasa. A rămas ca la ora unu să se întîlnească cu Coslovschi undeva, cam unde e Casa Scînteii. Şi la capătul tramvaiului 3 i-au arestat pe amîndoi.

Am aflat mai tîrziu, după ce am ieşit din închisoare, că Nina Verzea i-a spus lui Gili că Coslovschi l-a anunţat pe prietenul lui la care locuia: «Am să mă duc la familia doamnei Hudiţă şi ai să scapi de mine, că văd că şi la tine e strîmt şi n-am unde sta.» Şi acela l-a turnat la Securitate. Ca dovadă, i-au închis pe amîndoi, pe Costache şi pe Coslovschi. De unde se ştia că ei se vor întîlni la ora unu, joi, şi unde? Seara m-a sunat Nataliţa, măritată cu Miti Sadoveanu, şi mi-a zis: «Mimi dragă, Costache n-a venit, a plecat de dimineaţă.» Zic: «Păi, eu nu ştiu nimic să-ţi spun, Nataliţa dragă.» Am sunat-o pe mama. Eram cam furioasă. Dan era încă la Academie, nu venise. Şi i-am spus mamei: «Să ştii, Costache nu s-a mai întors acasă de dimineaţă, aşa că trebuie să ne aşteptăm şi noi.»

Oarecum! Şi nu-mi venea să cred! Am tăcut complet, Dan n-a ştiut absolut nimica, doar mamei i-am spus. Dan a venit acasă, am mîncat, ne-am văzut de treabă. Credeam şi nu credeam. Mai curînd mă gîndeam că o s-o ia pe mama. Nu-mi trecea prin minte că biletul pe care l-am dus eu poate să aibă o legătură cu mine, aşa, directă. Şi totuşi, aşa a fost. Îi povestesc asta lui Dan pe drum, cu securistul de faţă. Ajungem la noi acasă, urcăm patru etaje, securistul se aşază, zice că-l doare capul, îi dau un antinevralgic, el a dat un telefon...

Nu, nu.

Era un domn înalt şi slab. N-arăta... Semăna cu un prieten al tatei, domnul Comănescu. Putea fi intelectual şi putea să nu fie. Putea fi orice. Şi cu o faţă amărîtă, după capul meu. Şi el a dat un telefon. A spus: «Sînt în Strada Toamnei nr. 94-96.» Aceia au întrebat, probabil, dacă să vină cu forţe, pentru că el a spus: «Nu, nu, nu e nevoie.»

Am dedus pe urmă de ce spusese «nu e nevoie». Dan stătea la locul lui, în faţa biroului, şi nu spunea nimic. Mihnea s-a suit în braţe la el şi i-a oferit bomboane.

Acelui domn, da.

Nu ştiu să vă spun. Nu-mi aduc aminte. Dar vă spun mai departe. El mi-a zis: «Sînteţi în alb, poate-ar fi bine să vă îmbrăcaţi cu ceva mai închis la culoare, să nu vă murdăriţi.» Zic: «Dar vă rog să-mi spuneţi un lucru! Dacă credeţi că voi fi arestată, să-mi iau pastă de dinţi, periuţă, o jachetă...?» Ştiam că trebuie să-ţi iei ceva. Zice: «Dacă vă socotiţi vinovată, vă luaţi.» Zic: «Păi, nu-s vinovată chiar deloc.» Şi mi-am pus tot un taior de in, maroniu, cu mînecuţă scurtă. Aveam o bluziţă albă fără mîneci, chiloţei prinşi într-un nasture aşa cum purtam cînd eram copil... Şi am plecat. Mi-am pus o fustă maro, un deux-pièces mic de in. Era 29 iulie. Am stat în el pînă am primit de acasă o jachetă şi o fustă - asta a fost în decembrie 1950.

Aproape de Crăciun. August, septembrie, octombrie, noiembrie - în decembrie am primit. Cinci luni am stat numai aşa.
Îmi dăduseră şi o zeghe. Pe aia o puneam peste toate, ca să-mi fie cît de cît cald. Pe aici, pe mînă, nu-mi creşte păr, pentru că mă zgîriase zeghea foarte tare. Asprimea ei era ca o pîslă, ca o pătură. Dar era cît de cît cald. Cred că avea lînă şi cînepă în ea. Ceva care era şi aspru, şi ţinea cît de cît cald. Gri cu alb - zeghe de deţinut!

Nu era deşirat. Dar nici nu ştiu să vă spun. Chiar nici nu mai ştiu dacă am venit cu el acasă, dacă l-am lăsat pe la fete... El, pe drum, atîta mi-a spus, mergînd către Gili, pentru că ne-am dus s-o luăm şi pe Gili: «Vă rog, sînt foarte impresionat de ce am lăsat la dumneavoastră acasă.» Fiindcă Mihnea ieşise cu Dan pe balcon. Era o maşină neagră, mare... Şi Mihnea a strigat: «Mami!» de la etajul patru. I-am făcut cu mîna, m-am suit în maşină. Şi eu, mergînd către Gili, vă spun drept, mă gîndeam: «Doamne, acuma am norocul să intru în viesparul ăsta, să văd ce se întîmplă.» Fiindcă aşa mă socoteam de nevinovată, încît îmi ziceam: «Am să văd ceva, dar îmi dau drumul ăştia.» Asta era în capul meu. Am sosit la Gili. Gili şi-a luat o jachetă roşie cu ea. Tremura. Poate era mai conştientă decît mine, poate ştia ceva mai mult despre Coslovschi... Nu ştiu.

I-a spus: «Veniţi cu noi!» Ea era singură. Şi a zis: «Să-i las un bilet soţului meu.»

Măritată şi avea doi copii. Gili Popescu se numea, nu ştiu ce era soţul ei. Cred că avocat... În sfîrşit, habar n-am. Nu era acasă, amărîtul de el. Şi acela i-a spus: «Bine, scrie-i.» Şi i-a lăsat două vorbe. Gili tremura toată. Se uita la mine aşteptînd sfaturi. Zic: «Gili dragă, ia ce vrei cu tine. Eu nu mi-am luat nimic. Faci ce vrei. Hai să mergem, să vedem ce se întîmplă.» Ne-am urcat în maşină şi, cînd ne-am apropiat, să intrăm în curtea Internelor, acela ne-a spus: «Nu vă speriaţi, că trebuie să vă pun nişte ochelari.» Zic: «Nu mă sperii deloc.» Şi ne-a pus ochelari, m-a luat de braţ, a luat-o şi pe Gili, a coborît din maşină.

Da, două frumoase.

De tablă. Parcă-i vedeai cînd ţi-i punea la ochi?! Mai întîi i-am scos pe ai mei, i-am ţinut în mînă şi mi i-a pus pe aceia. Aveam o poşetă albă din gros-grain, cum se purtau atunci, un fel de sacoşă. La o masă, mi-au luat ochelarii şi asta nu mi-a plăcut. N-aveam şireturi, n-aveau ce să scoată de pe mine, m-au lăsat îmbrăcată cum eram. Mi-au luat verigheta. Aveam nişte perluţe la gît, dar nu erau adevărate, şi le-au băgat acolo în sacoşa în care cred că aveam doi lei sau ce mai aveam, nu ştiu... O batistă, probabil. Şi mi le-au confiscat. Aşa am rămas şi am aşteptat pe o bancă. Gili îmi zice: «Ce faci, ce spui?» Zic: "Lasă-mă în pace, nu ştiu.» În fond, îmi venea să-i dau cu ceva în cap. De ce venise la mine şi nu se dusese direct la mama? Totodată îmi ziceam: «Acuma văd ce o să se întîmple.» Au venit cu o farfurie cu mîncare şi mi-au pus-o pe bancă. Nici nu m-am uitat la ea. Cred că am stat o oră-două acolo. Se făcuse noapte. Pe urmă m-au luat. Pe mine de-o parte, pe ea, de alta. Şi m-au suit cu liftul nu ştiu cîte etaje şi m-am trezit într-o încăpere, la o masă rotundă, cu o călimară, cu un toc cu peniţă şi cu foi de hîrtie şi un tip care a zis: «O să scrieţi cum aţi ajuns aici.»

Da, da, nu mi-a făcut nimic. Cred că s-a făcut ora unu pînă am terminat de povestit. După ce am terminat de scris, am zis: «Acuma ce faceţi cu mine? Mă duceţi aşa într-o cameră cu şobolani?» - «Vai de mine, vă ducem într-o cameră cu nişte doamne foarte simpatice! Să nu vă fie teamă.» Zic: «Vă rog să mă credeţi că teamă nu mi-e. Dar nu mi-ar face plăcere să umble pe mine gîndaci sau şobolani.»

Îmi umblau prin cap fel de fel de gînduri şi imagini.