De veghe în oglindă

Mircea Mihăieş s-a născut la 1 ianuarie 1954. Este profesor de literatură engleză şi americană la Universitatea de Vest din Timişoara, redactor-şef al revistei Orizont şi vicepreşedinte al Institutului Cultural Român.

A publicat următoarele volume: De veghe în oglindă, 1989, Cartea eşecurilor. Eseu despre rescriere, 1990, Femeia în roşu (în colab.), 1990, Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea, 1995, Victorian Fiction, 1998, Masca de fiere, 2000, Atlanticul imaginar, 2002, Scutul lui Perseu, 2003. Împreună cu Vladimir Tismăneanu a publicat volumele Balul mascat, 1996, The Neighbours of Franz Kafka, 1998, Încet, spre Europa, 2000, Schelete în dulap, 2004. În prezent lucrează la o carte despre bătrîneţe şi una despre doliu.








Stai în pagină de veghe, obosit, cotropit de scris, stai şi aştepţi. Un întuneric, o stradă, o zi. Să scrii, să te rupi. Să te rupi în bucăţi, literă cu literă, rînd de rînd. Fie că ai, fie că n-ai nume predestinat literaturii. Să scrii din orgoliu. Să dovedeşti că se poate. Să te notezi zi de zi, lăsîndu-te în voia cuvintelor. De fapt, o imensă frică de timp, de clipa care o să treacă fără nici o urmă. O chestiune de calendar. O luptă cu îngerul, cu zilnicul înger. Să vadă, să simtă, să ştie.

Aş vrea să povestesc, timp de zece minute, aşa cum cere doamna profesoară, ca prima probă, eliminatorie, care e diferenţa dintre autobiografie şi jurnal, dintre autoportret şi autobiografie, însă nu găsesc genul proxim al acestei stări. Nici disperare, nici indiferenţă. Ceva între. De fapt, o elipsă. L'éffroyable liberté du langage, zice Barthes.

Două pagini despre bunele obiceiuri, două pagini despre mine la masa de scris. Fără metafore. Pagini simple, directe. Desene după natură. Desene în mers, în goană. Pe mal, duminică dimineaţa, în faţa unui şevalet, a unui deal pe care-l văd fixat între şuruburi, cafeniu şi albastru, dincolo de umărul lui D. La fel şi acum, în faţa şevaletului, la maşina de scris, doar eu şi cele două pagini de sinceritate. Cum să o scot, cum să o aduc la suprafaţă.

De ce, probabil, n-o să fiu niciodată în stare să scriu proză: pentru că nu pot să spun Grigore Ionescu ieşi din casă şi dădu colţul. Nu pot, adică, să pun prea mulţi intermediari între mine şi lume. Asta în literatură. Iar la persoana întîi, istorisirea sună la fel de fals ca într-un jurnal, ca într-o confesiune provocată.

Pe scurt, stau ceva mai bine înfipt pe picioare în faţa acestei minunate făpturi, domnişoara Olivetti, după ce aseară, abia supravieţuind unei teribile dureri de cap, am scris ultima pagină din capitolul despre Gide. Am terminat "în abis" ceea ce mă străduisem să spun în alte 32 de pagini, adică în alte sute, însăilate din două în două zile, despre precaritatea imaginii pe care o dă Jurnalul, despre inconsecvenţă ca eticism, despre obsesia, senilă, a gramaticii, a greşelilor de ortografie, despre răpirea timpului, despre felul complicat de a spune lucrurile simple, şi totul degeaba, totul fără şansă. Imaginea în blazon nu se recompune, nu se reflectă. Dar ce mai contează, prea multe imagini "incomprehensibile sau inadmisibile", prea multe lucruri pentru o singură carte, pentru un singur Jurnal, fără inimă şi sentimente, o simplă gaură (un trou); în locul inimii, o fantă oribilă, ca orice viaţă, ca orice abis. Cam aşa încheiam, cu aceste cuvinte, paginile despre Gide. Deci un "În fine..." care promite foarte mult, dar nu propune nimic. Doar o variantă a imaginii mele de azi.

Ce legătură între toate astea şi ceea ce nu voi putea scrie, cu zilele pe care n-o să le pot descrie niciodată, cu întîmplările care vor rămîne ceea ce sînt, ca şi drumurile, întîmplări şi drumuri. Nici un efect retoric, nici o căutare a efectului.

Doamne, dacă aş putea scrie şi citi aşa, ca acum, abstras, fără să văd, fără să aud, doar cu privirile pe claviatură să nu greşesc literele, a-ul şi b-ul, să nu greşesc direcţia şi sensul bun al cuvintelor, să nu sar din mediocritate în mai mult ca mediocritate şi din postmodernism în mai mult ca postmodernismul, în curentele călduţe, dar de sens contrar, care îmi dau tîrcoale, mă acoperă pînă la gleznă, nu, nu urcă mai sus, insistă acolo jos, o bălăceală.

Trei pagini şi jumătate scrise într-o după-amiază şi o seară întreagă, în care mi-am lăsat subiectivitatea să zburde alături de Béatrice Didier, Daniel Sibony, Raymond Jean, vasal bibliografiei, a cărei suzeranitate n-am cum s-o mai contest. O sută şi cinci rînduri impersonale, care nu amintesc cu nimic de acestea. O senzaţie de ocean, de mers pe ape, încă pe lumină, la şase după-amiaza, oră incertă, obositoare.

Azi-noapte l-am visat pe Lafcadio, ce absurd, aşa, pe nepusă masă, cuvîntul lafcadio ieşind din gura doamnei profesoare, ca un abur subţire, aproape lichid, verzui, ca în benzile desenate, corto maltese şi teddy ted, aşa l-am visat, aşa am visat-o. Visez şi eu, care nu sînt obişnuit cu visele, şi nici cu trei pagini de jurnal la două zile odată. Un mecanism greoi, uzat moral, ieşit din modă, ieşit din orice socoteală.

E linişte, e seară, vine, poate, ploaia şi, undeva, la cîteva ferestre mai jos, cineva bate la maşină. Cine îşi pierde viaţa în faţa maşinii de scris? Nimeni, nimeni. Doar o iluzie auditivă, senzaţia că un necunoscut, cineva, oricine, îmi dublează viaţa. Mă imită, mă protejează. Un neştiut cascador.

Zboară, zboară şi nu se mai opreşte. Un ceas cu cuc, un ceas care merge precum cucul, din cînd în cînd, doar azi, doar mîine şi ieri, doar o dată, de două, de nouăzeci şi nouă de ori şi cît mai ţine hîrtia şi imaginaţia şi rezistenţa şi fragila şi elastica rezistenţă.

Oribilă vreme, un vînt care mă sufocă, dacă închid geamul se face prea cald, mă înăbuş, mă înăbuş, dar mai scriu, încă puţin, pînă se întunecă, pînă se face seară. S-a şi făcut, temele majore aleargă la mine, se-mpiedică şi n-ajung, mă plictisesc, ei şi, ce-i cu Viaţa în abis, ce să fie, o simplă figură de stil, o punere în abis a paginii, a vieţii. Îl bănui, chiar în faţa mea, la etajul patru, peste drum, peste curtea interioară, îl bănui pe unul de intelectualitate. Sau poate e numai foarte miop, singurul din tot cvartalul care aprinde lumina, o lampă de masă, înaintea mea. Mi-e ruşine să furnizez un material atît de mediocru, ca Gide, mi-e ruşine de munca asta ruşinos de puţină, de coatele astea încă întregi, care ar trebui să fie zdrelite, de tîmplele palide, care ar trebui să poarte urmele degetelor, de carnea pe care n-o chinuie nici o disperare creatoare, ce n-a încercat încă neputinţa lui nupotnuvreaunuştiu aşvreasăpotsăvreausăştiu, n-am şi eu un Valéry al meu, care să mă amuţească, să mă agaseze cu inteligenţa lui creatoare, cu elocvenţa uluitoare, să mi-o reteze scurt, să bareze drumurile inutile, de unde, de unde norocul ăsta.

Dimineţile de scris ale lui Tolstoi. Dar ce făcea seara, la lumina lămpii, a gazului lampant? E linişte, îmi delimitez spaţiul asemeni unui lup, prin văz-auz, cîţiva metri pătraţi în care nu intră nimeni. Bucuria marilor scriitori, prin ce metode barbare, prin ce exerciţiu al singurătăţii, al harului? Cum de era cu putinţă? Cum puteau? De unde rezistenţa clasicilor la masa de scris, rezistenţa la viaţă?

Citesc două pagini, ceva "fierbinte", proaspăt. Fragmente despre autobiografie, despre scriitura eului, despre orbi. Un interviu cu Claude Mauriac, care-a ajuns la a 17.000-a pagină din Temps immobile, un jurnal, volumul opt, gata să iasă la Grasset. Un întreg trecut trăit ca prezent printr-o simplă decupare şi colare a zilelor, a anilor trăiţi, un joc de foarfecă, o practică, zice el, "trans-istorică", şi totul devine contemporan cu cititorul. Mai zice că, pentru el, jurnalul nu e cîtuşi de puţin literatură. Şi-apoi un text despre confesiune al lui Eric Marty, dedicatarul Deliberării lui Barthes. Are dreptate, chiar cînd plagiază: "Sinceritatea nu-i decît un imaginar de grad secund". Ca să poţi scrie despre imoralitatea jurnalului, despre duplicitatea eului, despre criza identităţii şi criza reprezentării, un întreg colocviu la mii de kilometri depărtare. Apoi, pe o jumătate de pagină, ceva despre orbi şi orbire, despre jurnalul ţinut de un tînăr nevăzător, romancierul, frumos ca un efeb, Hervé Guibert, într-un cămin de orbi, un voyeur care-şi imaginează şi ce-şi pot imagina nevăzătorii cînd sînt treji sau în vis. Un jurnal foarte negru. O zi de neîndurat. Camera obscură în care nu vreau să developez nimic. De frică.

Cîteva rînduri, poate, despre Carnetele intime ale lui Blondel (care începe, la 19 ani, cu această scurtă propoziţie: "24 nov. 1883. Je veux.") şi despre mizericordie, cum spune E. Lévinas într-un interviu: "A sosit poate vremea unei noi îndurări".

E tîrziu, din ce în ce mai tîrziu. Doar două-trei rînduri, să nu rămîn dator, să plătesc pînă la ultima literă, măcar aşa să plătesc şi eu, cu pumnii îndesaţi de litere, virgule şi, mai ales, pauza dintre cuvinte, aerul sufocant în care le ţin, în sacul lipit de gură, atît de tandru, atît de feroce.

Doi ani din viaţa lui Gide, 1914-1916, poate anii despre care aveam încă iluzii. Anii frumoşi ai inconştienţei. Dar nu. O mare amăreală, o tristeţe ca-n filmele lui Chaplin, în care imaginea se joacă cu mulţimile. Un haos la îndemînă, trişînd. Cei mai amari ani, din care văd că se poate trage totuşi o concluzie: chiar anormalitatea pare normală. Chiar cînd duduie obuzele se poate cînta la pian. Ies cu greu din primul război mondial, trec şi peste al doilea şi nu ştiu unde să mă opresc. Monotonă viaţă duc. Cam monotonă.

Autobiografia, o retragere a autorului în sine, în propria-i cameră şi propriu-i timp, nici o naivitate a demonstraţiei în toată crono-topia lui, aşa cred că ar trebui început, de undeva de foarte sus, de la foarte început, ca să vezi, ca să înţelegi cum se iveşte, cum se strecoară, cum îşi face loc, dilatînd paginile, cu tot mai multă îndîrjire, acest blestemat eu, cum ajunge să se descopere, să se privească în ochi cu propriii ochi, pînă la limpezire, pînă la lămurirea pe care-or s-o aducă, mult mai tîrziu, analiştii, dar pînă atunci, înapoi la clasici, la greco-latini, la isocrate, la augustin fericitul, înapoi la Părinţi, ca să înţelegi cum se mărturiseşte, cum trebuie să fii martor şi martir, ca să poţi scrie (cum spune chiar el, în Retractări, că a scris) 93 de lucrări în 232 de cărţi, în afară de predici şi scrisori, înapoi, deci, la montaigne, la descartes, la ego sum, dum scribo, în timp ce scriu această carte, literă de literă, o imprim pe hîrtie, îmi imprim adevărul meu pe hîrtie, ca o lege, o carte, o cartă pe care-o semnez des cartes, înapoi la pascal, la rousseau, la romantici, aici o mai lungă staţie, la pre-, la sentimentali, la marii confesionişti şi pe urmă, întins, la romantici, la lord B., care nota în jurnal (în noiembrie) că scrie ca să se sustragă sieşi, iar apoi la marii analişti, care descompun mecanismele eului, plonjează, o dată cu marii esteticieni, în procesul creaţiei, vor să salveze subiectul, să-l întindă pe mal, e încă viu? a murit?, să-ncerce un artificiu, o oglindă în dreptul paginii, aproape lipită de litere, poate un abur, o aburire.

O moliciune firească, după douăzeci de minute de siestă, apoi cîteva sintagme rebele, o compusăciune în stil Maiorescu despre chiar Maiorescu, trei pagini şi jumătate, în aproape două ore, plus una rescrisă, intrată tot în norma zilei, normalitatea ca excepţie, cum zice şi el, Sum nefericit cînd văz că sum fericit, ce limbă săracă şi fascinantă, nedescriptibilă, o limbă proaspătă şi vie, insuficientă sieşi, dar inventînd, încercînd, îndrăznind, limba maternă.

Ar fi trebuit, pentru ziua de azi, mai multă febrilitate în pagină, mai multă teamă, mai multă spaimă. O spaimă înceată, nelămurită. De ce să scrii, la urma urmelor, acest jurnal, acest bumerang, această sabie a lui Damocles, singura probă, singura mărturie, singurul act acuzator. Fiindcă numai scrisul rămîne, nu şi amprentele digitale de pe frunte, pleoape, obraji.

Aşadar: am citit din Musil pînă la unu, ieri noapte, şi mi s-a făcut, nu ştiu de ce, dor de jurnalul lui Tolstoi. Gînduri amestecate, de acum un an, în vară, cînd l-am terminat în două luni.

Pe răcoare, cu geamul deschis, perdelele date-ntr-o parte, să văd pînă în inima casei de peste drum, la opt dimineaţa. Să vedem ce iese. Un exerciţiu, o idee: propoziţii scurte, fraze minuscule. Să relatez de la faţa locului. Să comunic. Precum Musil, înainte de a împlini cincizeci de ani, cînd se hotărăşte să se dea pe brazdă. Să noteze, zi cu zi, tot ce i se întîmplă. Nu i se întîmplă nimic: vede filme proaste, scrie editorilor, strîmbă din nas în faţa prietenilor, se învîrte în medii ungaro-evreieşti, discută cu Martha, de lit à lit despre literatură şi idei (ce rol au femeile în viaţa unui scriitor? dar nevestele? nu ştiu de ce, (ea) mi se pare că avut un rol mare: comentează tablouri, dă note musafirilor, se pricepe la oameni, la cărţi, are şi doi copii din altă căsătorie şi cîţiva ani în plus faţă de el), duce o viaţă destul de retrasă, e mereu nervos, îşi scoate două chisturi din maxilar, doi dinţi prea înfundaţi în alveole, şi îşi dă seama că jurnalul lui fusese, pînă atunci, prea abstract. Aşa, micile amănunte, invazia cotidianului, asta da, interesează. Cum ajunge Kisch (timişoreanul!) un parvenit, un terorist, cum se gudură scriitorul pe lîngă un imbecil de editor, fireşte, sînt subiecte pentru orice comentariu. Dar să-l rezumi pe Dilthey, să-l combaţi pe Nietzsche (aşa, într-o doară) nu duce la nimic. Nici măcar la un comentariu acceptabil.

Da, direct din Kafka, direct din cel mai îngrozitor capitol al cărţii, al literaturii, din lipsa lui de aer în lipsa mea de energie. Sînt încă racordat şi acum, cînd scriu, la viaţa acestui domn înalt, subţire. Mă uit îndelung la mîinile mele, în timp ce scriu şi nu înţeleg. Ele scriu. Eu privesc.

Aici, în pagină, doar eu cu mine, imaginîndu-mi că e toamnă, că vine ceaţa, că vine seara. Sînt sigur că nu vor bate în calorifer. Simt şi ei, prin podea, prin tavan, întreaga tensiune a complicităţii cu maşina de scris, de jupuit senzaţii, livroteca de sinceritate, în toată goliciunea, fără inhibiţii, cu tot firescul nefirescului.

Cărui pact îi aparţinem? Cît de biografic, cît de autobiografic? Poate că la jumătatea drumului. Între obiectivitate şi opusul său. Care opus? Cel mai vizibil, mai de netrecut.

Sigur că la noapte va ninge, ninge şi acum, un fel de ploaie fină, însă o poţi lua drept zăpadă, dacă eşti în mijlocul drumului, într-un cartier mărginaş, în plin întuneric, nins, plouat. Pagini umplute doar ca să motiveze şi cuvintele lui Blanchot că interesul jurnalului vine din insignifianţa sa, dublată de convingerea naivă că o zi scrisă e şi o zi păstrată, cîştigată. Se prea poate. Oricum, nu scriu ca să cîştig. Scriu ca să nu pierd.

20 februarie, 20 de pagini din Camus. Cînd l-au tradus, aveam zece ani. Paginile nu-mi prea ies. Nu-mi ies deloc. Am găsit tonul, apoi l-am scăpat. Scriu de trei zile şi-mi vine să arunc tot. Şi pe mine la urmă. Dacă nu chiar la început, deschizător de drum, căutător de urme.

Am văzut-o în vis, azi-noapte: cartea Jurnal de campanie, de Geo Dumitrescu. O ediţie frumoasă, în mătase vişinie. O desprindeam de copertă şi puneam în locul filelor ei paginile scrise de mine. Ce substituţie, ce altă substituţie decît între n-am chef de nimic (eu) şi Să scriem cu cerneală fierbinte (el)?

Răsfoiesc ultimele pagini din Anna Freud, apoi o redescopăr în studiul (extraordinar) al lui Lacan: "marea carte a d-şoarei Freud". Citesc, transcriu fragmente, barthesiana metodă a fărîmiţării, revin la citit, la derută, în faţa mesei de scris, cu faţa spre frigul de-afară, spre teancul de cărţi, în mirosul de aburi, la Écrits, I, II, la micile gînduri anarhiste, decente, derutante, la...

Ceva clasic, sec, direct, radupetrescian. Genul proxim al uscăciunii - asta e orice clasic. Nu nesfîrşitele zemuri amieliene, nu intelectualismul gidian. Uscat, scurt, cu invizibila răutate a clasicului. La asta visez acum, cînd mă încăpăţînez să scriu. De fapt, am visat întotdeauna la aşa ceva. O căutare disperată a tonului. A tonului care dă tonul. Cred că l-am găsit şi l-am prins. Poate chiar în aceste pagini, în această maşină de scris.

Găsesc în Thibaudet o sugestie pentru un titlu la cartea despre jurnale: Trestiile lui Midas. Nu, nu e bun, cam pretenţios, cam inaccesibil. Deşi, ca idee, corespunde perfect: pagina de jurnal trădează tocmai ceea ce ai vrut să ascunzi, tocmai ceea ce ai îngropat, şoapta, sunetul din sertar.

Ar fi şi variantele comerciale, ceva în genul Secretele jurnalelor sau Vieţile paralele; ori un titlu de care mi-e ciudă că nu e al meu: Cheia de sticlă. Începe să fie o carte înfricoşătoare, un fel de Hruba şi pendulul. E prea mare, prea multă. Un jurnal aforistic, la asta visez acum cînd scriu, nici eu nu ştiu prea bine în ce gen. Vreau doar să închei pagina. Să pun ordine în dezordinea de litere. Mi-e somn, dar stau de veghe în oglinda cu o singură imagine, aceeaşi pînă la amorţire, pînă la somn.

Scriu, scriu cu toată viteza, aşa cum m-am obişnuit, aşa cum mi-am înfăşurat zilele în jurul acestor cuvinte, faşe nevăzute, dar simţite undeva, aproape... Arunc, în trecere, o privire spre stiva de cărţi şi mă întreb ce-or fi priceput savanţii, nu din biografie, nu, nu din ideea de biografie pe care-au întors-o pe toate părţile, ci din stupefianta senzaţie că altcineva îţi scrie viaţa, că te recunoşti în tot ce face şi-ţi spune şi scrie. O biografie lentă, şi scriu cuvîntul biografie tocmai cînd îmi dau seama de încă una din multiplele mele orbiri, după un an de studiu, de muncă, oricum susţinută, că jurnalul intim e o formă de biografie. Apoi mă liniştesc, nu mai am brusc dreptate, oscilant şi fragil. Nu, biografia nu are nimic de-a face cu jurnalul intim, nici o legătură... Şi tăcerea, întunericul, nici un zgomot, nici o şoaptă, doar aburul pe care îl direcţionez, mă aplec pe geam, trag aer şi îl trimit, cu toată sfidarea, Lordului şchiop. Da, domnule, scriu ca să mă înţeleg mai bine, să mă înţeleagă aşa cum doar o dată, într-o viaţă de om, se întîmplă.

O fată desculţă trece chiar acum în prelungirea pervazului, şi nu ştiu ce să fac. Să mă uit, să-i spun, să tac? Tac. Tac şi mă reîntorc la scris, la maşina de scris, la monstrul de hîrtie. O postumitate ironică. Stimulativă. Promiţătoare.

Multă încrîncenare, multă nesiguranţă, nu, nu în viaţă, ci numai în scris. Trei ore ca să compun două pagini şi un sfert, care mă nemulţumesc profund. Nu-mi iese nici Mateiu Caragiale, după ce nu mi-au ieşit nici Radu Petrescu nici Maiorescu. Măcar să izbutesc în paginile de acum. S-a făcut tîrziu, nu mi-e somn, nu ninge, nu plouă, nu e cald, nu e frig, îmi fac datoria şi spun o dată cu poetul, o dată cu poeţii: la noapte va ninge, deşi văd că e senin şi prin geam îmi coboară raza palidă a unei stele îndepărtate.

Cîtă luciditate ca să duci la capăt o biată foaie de hîrtie, nişte biete 350 cuvinte, cît scria Virginia Woolf într-o dimineaţă de muncă încrîncenată, cînd i se părea că e cea mai bună romancieră a veacurilor, a secolului, dar nu atît de bună ca Leonard Woolf, ca inteligentul, bravul soţ şi scriitor, care tocmai acum, în timp ce ea scrie, în timp ce îşi ţine, în casă, jurnalul, el, în planul de adîncime al pajiştii, tunde gazonul.

Cu un calm deplin, cu o mare precizie a gesturilor, tunde şi orice rivalitate. Ştie, contaminat de ea, că e soţul celei mai inteligente, chiar dacă stearpă, chiar dacă trăind numai între o prăbuşire şi alta, al celei mai talentate femei din Anglia...

Nu fac decît să traduc această lume, acea lume, să o pun pe alte note, s-o mut în altă măsură, să o rescriu trecînd ca un fir subţire prin mine, să o transcriu aşa cum aş lucra, tatuîndu-mă, direct în piele, cu scalpelul.

"Da, o femeie stearpă, construind personaje înconjurate de o droaie de copii, ea, o virgină, de fapt, cu o ereditate grea şi un roman, al doilea, Noapte şi zi, la 33 de ani, zi şi noapte, din prăbuşire în prăbuşire, tocmai ea care a avut curajul să spună despre Ulisele lui Joyce că e o carte grosolană şi incultă, o femeie prea puternică şi prea slabă pentru o femeie, ştiind exact că Miza, marea Miză rămîne, pentru ea, de neatins, un prag care nu îi era din naştere hărăzit, prea sus, ca acest bărbat, J.J. «Va să zică, Joyce a murit. Joyce, care era cu aproape două săptămîni mai mic decît mine... Jur că acest val de deprimare nu mă va înghiţi.» Şi totuşi, cîtă depresie după aceea, în ianuarie, februarie, martie '41, cînd atît de uşor poţi porni într-o dimineaţă, prin stufăriş, pe o abia ghicită potecă, înspre mal, dinspre mal."

Să mă opresc, să mă retrag în autoapărare. Încenuşat, sur ca un şoarece, ca şirurile de şoareci pe care îi văd cu coada ochiului. Semn sigur de epuizare, de anemie.

Ca un scrib. Un amploaiat cu peniţele ascuţite. Jurnalul ca etică. Jurnalul ca onestitate. Ca morală, ca unică morală.

Am încheiat de citit jurnalul lui Radu Petrescu. Se termină frumos, se termină cu bine. Ca o trompetă vestind triumful cu un incredibil este bine. Un calm în sfîrşit instaurat. Îi înţeleg pînă şi somnul de după-amiază. Somnul de protecţie, de inhibiţie.

Aş fi vrut să încep să scriu despre el. M-am oprit după un rînd. După un rînd şi trei cuvinte. Ultimele sînt protejat de. Cine protejează singurătatea scriitorului? Oamenii care te înconjoară, care te izolează ca într-o gogoaşă, ca în miezul unei pîini calde. Te protejează de. N-am să încep aşa capitolul. Am să-l încep cu pretenţiile lui de stendhalizare, de a scrie acest jurnal, exact ca antemergătorul Henri, numai pentru mine. Da, numai pentru mine-le dublu, redublat, dedublat, ascuns, cititor şi scriitor, à tour de rôle, à tour de vie.

Citesc Deliberarea lui Barthes: "Desigur, scriitura e tocmai această ciudată activitate care opreşte în mod miraculos hemoragia Imaginarului, al cărui fluviu impetuos şi deopotrivă derizoriu e cuvîntul. Dar Jurnalul - oricît de «bine» ar fi scris - este oare scriitură? Statutul lui literar îmi alunecă printre degete: pe de-o parte, datorită facilităţii şi desuetudinii sale, îl resimt doar ca pe un fel de limb al Textului, ca pe o formă a sa, neconstituită, neevoluată, imatură; şi totuşi, pe de altă parte, el e o fîşie adevărată din acest Text, pentru că îi secretă sfîşierea cea mai adîncă". Da, Joc şi Disperare, spune despre mărturisire Kafka, spun toţi cei trecuţi dincolo de Limb. Dar aceste pagini, care ţin loc de jurnal în chiar timpul cînd scriu despre jurnale, cîtă mărturie depun pentru mine, despre mine? Cît joc şi cîtă disperare?

Stadiul oglinzii, poate cel în care mă aflu din nou. Prima descoperire cu adevărat a sinelui, prima descoperire de sine. În viaţă, în scris. Un stadiu nu tocmai primar. Dar, cu siguranţă, dinaintea primei confruntări cu lumea. Patetisme ieftine, patetisme adevărate. Oglinzile neştiute pe care (mi) le descopăr ca pe nişte cărţi de joc, oglinzile de mărimea cărţilor de joc. Posibilii aşi din mînecă, nevăzuţii.

Voce pînă aici, mată. În tot restul cărţii. O persoană a treia. Absentă. Un povestitor reprimat. Un neutru. O absenţă plină. Ca să se regăsească de veghe aici, în Celălalt. Persoana întîi, confesiunea asumată pe doar cîteva pagini. O deriziune a tot ce am scris cu atîta detaşare despre jurnalele altora. O deconspirare a anamorfozei. O carte despre confesiune, ea însăşi o confesiune disimulată. Un critic de sine. O punere în criză a propriului scris, a propriei biografii. Marea capcană, la graniţa dintre real şi fictiv, ca orice viaţă, ca orice literatură, ca orice viaţă mărturisită, în scris.

Cum numai la Borges, oglinda, pagina, acoperită de stadiul cuvintelor. Viaţa însăşi. O atrage, o scrie. E mai puternică decît ea. O răstoarnă, în cel mai incredibil efect catoptric, şi o transformă din nou în oglindă. Viaţa în abis.

Stau întreaga zi cu o boare fragilă deasupra creierului. Exact ca afară, unde s-a aşternut o perdea abia vizibilă de nori. O să izbucnească furtuna. Dacă nu azi, mîine; dacă nu mîine, poimîine. Lecturi diverse, concentrate într-un punct fix. Alain Girard, Anzieu, Beaujour. Cîte o frază, cîte un citat, ca-n orice duminică. Mă încălzeşte lumina lămpii. Dogoresc pe dinăuntru. Cît adevăr suportă o carte, cît adevăr suportă foaia de hîrtie? Cît din ce spui, din ce nu spui, doar simţi, se poate reproduce? Există autori minori de jurnale? Care sînt, atunci, majorii? Nu ştiu. N-am cum să ştiu.

Să nu mai văd nimic, să nu mai aud, să nu mai simt cum mă lasă suflul, aer, aer, ca doctorul Kafka, domnul avocat Kafka, aer, aer, aer şi apă. Greaţa care mă ţine deoparte, în timp ce scriu despre Kafka, departe de orice calcul, de orice stil, departe de tăcerea care mă sufocă, mă îngheaţă, vineri seara, pe întuneric, în bezna care se lasă încet, iremediabil. Nimic nu e iremediabil, spun eu acum, abia acum, cînd chiar se face întuneric, cînd nu mai aştept nimic.

Să nu mă aventurez, sînt abia la începutul Omului fără însuşiri, dar nuvelele, dar jurnalul ţipă prin toate puterile nu sînt un mare scriitor, nu sînt un mare scriitor. Dacă e vorba să mă leg de acest adjectiv, poate că s-ar combina mai bine cu substantivul diletant. Un extraordinar diletant.

Mă zgîlţîie nerăbdarea, pofta scris-cititului, în salturi, de la o carte la alta. Un studiu temeinic, profund, rapid şi consistent. Abia aştept să termin cu Pavese, să mă apuc de poetica jurnalului. Nu poate fi decît poetica acestor pagini. Îl termin, acuşi îl termin pe italian, pe sinucigaş, al doilea sinucigaş la rînd, el şi Virginia, cea mai feminină dintre bărbaţi. Cum se aşeză ei dincolo, cum se cheamă, cum se strigă tăcut.

Am recitit de la şapte la nouă capitolul despre Gide şi cred că ştiu cum trebuie rescris. Fără milă.

Scriu cu un soi de dorinţă, cu un soi de nerăbdare, de siguranţă că scrisul poate salva totul. Şi dintr-o dată, îmi vine în minte Pavese (Doamne, ce seamănă cu P. Istrati!), italianul care zice ajunge puţin curaj şi într-adevăr îi ajunge. Gata, s-a terminat cu toată porcăria (lui) de viaţă. Să vedem. Să vedem. Oricum, e încă dimineaţă, aşa, aşa, tot mai chircit în jurul meu, încă se mai poate face ceva, un schimb, de cuvinte, de litere, o frază, o părere, orice, orice, numai să înceapă.

Viaţa pavesienilor fără pavăză, cînd descoperă, cu cîtă uluială, cu cîtă resemnare că, într-adevăr, e nevoie de umilinţă, nu de orgoliu, ca să cazi, ca să scrii. Nu vorbe, ci gesturi în prelungirea vorbelor. De ajuns o propoziţie, suficient un simplu enunţ Nu voi mai scrie, ca să nu mai scrii.