Am fost întrebat de o revistă literară (Apostrof) cum mă simt (cum mă simțeam, de fapt: între timp a fost declanșat războiul, cu care nimic nu se compară), psihic și fizic, după atîta amar de vreme de distanțare socială, izolare, carantină.
Am răspuns, răspund că mă simt minunat, mi-am adus aminte de tinerețe, de anii 80, cînd scriam cu mare antren și știam că sînt de partea bună a istoriei, pe drumul cel bun și în sensul cel bun. Izolarea este condiția scrisului. Un scriitor se pune singur în carantină. De ce m-aș simți rău în această neașteptată revenire la o condiție "literară" generalizată, impusă, și tocmai de aceea respinsă? Spațiul public și, în general, conviețuirea socială a ajuns, în România, la un asemenea grad de incivilitate, de abuz și de impietare permanentă a tuturor asupra tuturor (de fapt, mai mult a unora asupra altora decît, ca să spun așa, invers), încît puțină distanță chiar "socială", nu doar "fizică", la atîta "socializare" nu poate face decît bine. M-am ferit, m-am dezinfectat, m-am vaccinat, am acceptat și adoptat, prin urmare, niște reguli și niște convenții - de ce să mă plîng? Pandemia ar trebui să aibă - dar firește că nu va avea - niște efecte civilizatoare benefice, a fost ca o școală, dar nouă, tocmai, nu ne place la școală, să învățăm, să fim tratați ca niște copii, să facem efort, să fim "infantilizați". Cît despre mască, abia de-acum ar trebui să începem să purtăm permanent: împotriva aerului irespirabil cauzat de poluarea atît fizică, propriu-zisă, cît și, cum să spun, hai să-i spun "culturală", me(r)diatică: întrupat-ideologică, adică "de bun-simț". În urma pandemiei eu, unul, am deprins niște bune practici de care promit să nu mă dezbar prea ușor.
Am mai fost de asemenea întrebat (de aceeași revistă) dacă teama de boală mi-a stimulat sau mi-a inhibat inspirația.
Am răspuns, răspund că mie îmi place realitatea așa cum e, mă "infectez voluntar" (cum spunea Sloterdijk), preventiv sau nu, pharmakonic, cu ea, sînt un scriitor realist începînd cu nivelul epidermic al scrisului (complicat pe măsura realului), am scris și m-am explicat despre toate acestea într-o carte special dedicată cu care am onorat evenimentul socio-viral: Pandemiocrația. Kairos și vidul împărtășit (Contracriza 2), apărută la editura Tact din Cluj-Napoca în toamna anului 2020. Cum aș fi putut rata o asemenea ocazie, un asemenea dar istoric? Căci tocmai asta, explic în carte, este, a fost pandemia, așa ar fi trebuit ea tratată, sau așa ar fi trebuit să profităm tratîndu-ne cu ea: o imensă ocazie istorică, firește, ratată. De care doar partea nefastă a profitat, dar care, cum spuneam, m-a făcut și mă face să mă simt la fel ca în anii 80: de partea cea bună și în sensul cel bun al istoriei.
În sfîrșit, am fost întrebat (de aceeași revistă) dacă, în general, claustrarea poate declanșa resorturi artistice neașteptate, și dacă nu cumva pandemia ne-a reinventat ca ființe sociale.
Da, evident, numai despre asta e vorba, am răspuns. Dar răspunsesem deja: fugim de pandemie, urîm pandemia tocmai pentru că ne-a resocializat, deranjîndu-ne din excesul nostru maniacal al frecventării în exclusivitate a polului individualist prin reamintirea polului interesului comun, al solidarității, al agregării, al întîlnirii, al deschiderii, al receptivității, al eticii. Socialul nu e o sferă, ci o elipsă, are doi centri: individul și, nu comunitatea, adică proliferarea identicului, ci, tocmai, societatea, conjugarea cu alteritățile, la plural. Pandemia a fost un gol istoric și o pauză de gîndire de care, tocmai, nu avem cum să nu fugim ca dracul de tămîie. Cum să ne oblige cineva să stăm singuri, pascalian, într-o cameră? Deci pînă la urmă, în loc să însemne o redresare și o ruptură, o echilibrare, o nuanțare, pandemia va accelera tendințele negative, disruptive anterioare, deja existente, în marș triumfal: le va apropia și mai mult, delirant, de catastrofa comună, pe care de fapt o trăim deja. Trebuie să-i mulțumim însă dlui Putin că a venit să nege în act, să afirme negarea acestor posibile ruminații nesănătoase, afirmîndu-se ca negaționistul-șef, într-un moment cînd locul fusese lăsat liber de Trump. Și să devenim tot mai vigilenți la adepții lor nu declarați, ci, tocmai, neașteptați, apropiați, intimi uneori, chiar: din noi înșine.
Am răspuns, răspund că mă simt minunat, mi-am adus aminte de tinerețe, de anii 80, cînd scriam cu mare antren și știam că sînt de partea bună a istoriei, pe drumul cel bun și în sensul cel bun. Izolarea este condiția scrisului. Un scriitor se pune singur în carantină. De ce m-aș simți rău în această neașteptată revenire la o condiție "literară" generalizată, impusă, și tocmai de aceea respinsă? Spațiul public și, în general, conviețuirea socială a ajuns, în România, la un asemenea grad de incivilitate, de abuz și de impietare permanentă a tuturor asupra tuturor (de fapt, mai mult a unora asupra altora decît, ca să spun așa, invers), încît puțină distanță chiar "socială", nu doar "fizică", la atîta "socializare" nu poate face decît bine. M-am ferit, m-am dezinfectat, m-am vaccinat, am acceptat și adoptat, prin urmare, niște reguli și niște convenții - de ce să mă plîng? Pandemia ar trebui să aibă - dar firește că nu va avea - niște efecte civilizatoare benefice, a fost ca o școală, dar nouă, tocmai, nu ne place la școală, să învățăm, să fim tratați ca niște copii, să facem efort, să fim "infantilizați". Cît despre mască, abia de-acum ar trebui să începem să purtăm permanent: împotriva aerului irespirabil cauzat de poluarea atît fizică, propriu-zisă, cît și, cum să spun, hai să-i spun "culturală", me(r)diatică: întrupat-ideologică, adică "de bun-simț". În urma pandemiei eu, unul, am deprins niște bune practici de care promit să nu mă dezbar prea ușor.
Am mai fost de asemenea întrebat (de aceeași revistă) dacă teama de boală mi-a stimulat sau mi-a inhibat inspirația.
Am răspuns, răspund că mie îmi place realitatea așa cum e, mă "infectez voluntar" (cum spunea Sloterdijk), preventiv sau nu, pharmakonic, cu ea, sînt un scriitor realist începînd cu nivelul epidermic al scrisului (complicat pe măsura realului), am scris și m-am explicat despre toate acestea într-o carte special dedicată cu care am onorat evenimentul socio-viral: Pandemiocrația. Kairos și vidul împărtășit (Contracriza 2), apărută la editura Tact din Cluj-Napoca în toamna anului 2020. Cum aș fi putut rata o asemenea ocazie, un asemenea dar istoric? Căci tocmai asta, explic în carte, este, a fost pandemia, așa ar fi trebuit ea tratată, sau așa ar fi trebuit să profităm tratîndu-ne cu ea: o imensă ocazie istorică, firește, ratată. De care doar partea nefastă a profitat, dar care, cum spuneam, m-a făcut și mă face să mă simt la fel ca în anii 80: de partea cea bună și în sensul cel bun al istoriei.
În sfîrșit, am fost întrebat (de aceeași revistă) dacă, în general, claustrarea poate declanșa resorturi artistice neașteptate, și dacă nu cumva pandemia ne-a reinventat ca ființe sociale.
Da, evident, numai despre asta e vorba, am răspuns. Dar răspunsesem deja: fugim de pandemie, urîm pandemia tocmai pentru că ne-a resocializat, deranjîndu-ne din excesul nostru maniacal al frecventării în exclusivitate a polului individualist prin reamintirea polului interesului comun, al solidarității, al agregării, al întîlnirii, al deschiderii, al receptivității, al eticii. Socialul nu e o sferă, ci o elipsă, are doi centri: individul și, nu comunitatea, adică proliferarea identicului, ci, tocmai, societatea, conjugarea cu alteritățile, la plural. Pandemia a fost un gol istoric și o pauză de gîndire de care, tocmai, nu avem cum să nu fugim ca dracul de tămîie. Cum să ne oblige cineva să stăm singuri, pascalian, într-o cameră? Deci pînă la urmă, în loc să însemne o redresare și o ruptură, o echilibrare, o nuanțare, pandemia va accelera tendințele negative, disruptive anterioare, deja existente, în marș triumfal: le va apropia și mai mult, delirant, de catastrofa comună, pe care de fapt o trăim deja. Trebuie să-i mulțumim însă dlui Putin că a venit să nege în act, să afirme negarea acestor posibile ruminații nesănătoase, afirmîndu-se ca negaționistul-șef, într-un moment cînd locul fusese lăsat liber de Trump. Și să devenim tot mai vigilenți la adepții lor nu declarați, ci, tocmai, neașteptați, apropiați, intimi uneori, chiar: din noi înșine.