Ieri o galbenă stea-n piept, azi un Z mare pe ușă, pe geam, pe frunte. Îndemn la delațiune, ca în URSS și în România sovietizată, ca în Germania nazistă. De ce să se obosească poliția, statul, cînd cel mai bine se denunță cetățenii unii pe alții (sînt la "fața locului", "în miezul lucrurilor"), ca dovadă de "patriotism"? Regresia nu încetează, este chiar, de fapt, fundamentul, baza, de care tot încercăm să fugim civilizațional - în zadar!
La ce și cum scriu, sînt deja bun de Gulag. Ca tata. Nici nu știți cît și cum mă abțin să nu dau drumul la tolba cu povești din prizonieratul de zece ani în Siberia moștenită de la el...
Parafrazînd funest-celebrul "cînd aud vorbindu-se de cultură, îmi vine să pun mîna pe pistol", ne putem întreba: ce trebuie să facem, pe ce trebuie să punem mîna sau, dimpotrivă, la ce trebuie să dăm drumul din mînă atunci cînd cultura, ceea ce continuă chiar și în aceste condiții să își mai spună "cultură", este de partea pistolului, cultură a armei și armatei? Cultura înseamnă viață și "atît", restul e fraudă sau complicitate la crimă. Cultura nu poate fi invocată și convocată pentru a justifica, uneori chiar pentru a celebra moartea, și nu propriu-zis moartea, ci - nuanță decisivă - omorîrea, uciderea, crima (cu totul altceva). Sau dacă poate, atunci nu e cultură, ci o impostură periculoasă, care trebuie tratată ca atare, și chiar pe măsura gravității ei. Poate la "cultura" astfel deturnată și deja ucisă se referea, dat fiind că asta vedea în cultură, Goebbels...
Un singur cîștig, doar epistemic: putem vedea "pe viu" (adică ucigînd) tot ce se preda (sau ar trebui să se predea) ca exemplu negativ, arhaic, (de) depășit la școală: felul halucinant în care acționează (ucigînd, căci sînt făcute doar pentru a ucide) miturile auto-fondatoare și auto-justificative, care au exorbitanta pretenție (în sine, "intensiv" totalitară) de a funcționa și ca "narativ", dar și ca grilă de lectură și interpretare, deci în același timp și ca text, și ca meta-text. Mai mult chiar (ca și cum nu ar fost de ajuns): nu doar ca text-metatext, altfel spus ca ocurență și performanță punctuală, concretă, ci și ca limbaj, ca gramatică și stilistică, și chiar ca fonetică: despre sacralitatea statală și despre misiunea transistoric-civilizațională nu poți vorbi cu orice cuvinte sau prin fraze scurte, sau non-emfatic. Etc.
Lubianka, Lefortovo, Siberia, Gulag, cnut etc.: celebrități ale culturii politice și populare ruse, dacă s-ar putea pe toate scenele lumii. Cu Dumnezeu înainte, firește! Scapă cine poate.
M-am săturat de tot acest șantaj moral de doi bani, de atîta elevație și profunzime, mi s-a făcut lehamite să mă tot "înalț" și "înnobilez" tot încercînd să înțeleg haosul și abisul, și chiar aproape să reușesc. Mă refer la cele în format cosmic, "metafizic", de care absolut deloc nu este nevoie cînd există cele în format casnic, inoxidabile, dar cu care poți măcar sta, mărunt, persistent, de vorbă.
Pe scurt: m-am săturat să încerc să înțeleg haosul, și chiar aproape să reușesc.
Din păcate, atîta timp cît oroarea, cît războiul continuă, sîntem și noi, noi toți, prizonieri: trebuie să le înfruntăm, să nu ne lăsăm pradă oboselii.
A trăi direct istoria, a ți se face ca istoria să-ți ocupe viața, să oblige viața să se facă una cu istoria, e obscen, catastrofal, insuportabil. Războiul este istoria cel mai descoperită, ieșită din acoperire. Adevărul, adică.
Ob-scen: războiul ocupă, înlătură totul. Alibiul perfect.
Pentru că dacă adormi cînd se dă cu gaz, mori. Și cît de nedemn, de subomenesc e să mori fără luptă, în somn, adormit, de digestie sau frică, prea mari. De îmbuibare sau foame.
La ce și cum scriu, sînt deja bun de Gulag. Ca tata. Nici nu știți cît și cum mă abțin să nu dau drumul la tolba cu povești din prizonieratul de zece ani în Siberia moștenită de la el...
Parafrazînd funest-celebrul "cînd aud vorbindu-se de cultură, îmi vine să pun mîna pe pistol", ne putem întreba: ce trebuie să facem, pe ce trebuie să punem mîna sau, dimpotrivă, la ce trebuie să dăm drumul din mînă atunci cînd cultura, ceea ce continuă chiar și în aceste condiții să își mai spună "cultură", este de partea pistolului, cultură a armei și armatei? Cultura înseamnă viață și "atît", restul e fraudă sau complicitate la crimă. Cultura nu poate fi invocată și convocată pentru a justifica, uneori chiar pentru a celebra moartea, și nu propriu-zis moartea, ci - nuanță decisivă - omorîrea, uciderea, crima (cu totul altceva). Sau dacă poate, atunci nu e cultură, ci o impostură periculoasă, care trebuie tratată ca atare, și chiar pe măsura gravității ei. Poate la "cultura" astfel deturnată și deja ucisă se referea, dat fiind că asta vedea în cultură, Goebbels...
Un singur cîștig, doar epistemic: putem vedea "pe viu" (adică ucigînd) tot ce se preda (sau ar trebui să se predea) ca exemplu negativ, arhaic, (de) depășit la școală: felul halucinant în care acționează (ucigînd, căci sînt făcute doar pentru a ucide) miturile auto-fondatoare și auto-justificative, care au exorbitanta pretenție (în sine, "intensiv" totalitară) de a funcționa și ca "narativ", dar și ca grilă de lectură și interpretare, deci în același timp și ca text, și ca meta-text. Mai mult chiar (ca și cum nu ar fost de ajuns): nu doar ca text-metatext, altfel spus ca ocurență și performanță punctuală, concretă, ci și ca limbaj, ca gramatică și stilistică, și chiar ca fonetică: despre sacralitatea statală și despre misiunea transistoric-civilizațională nu poți vorbi cu orice cuvinte sau prin fraze scurte, sau non-emfatic. Etc.
Lubianka, Lefortovo, Siberia, Gulag, cnut etc.: celebrități ale culturii politice și populare ruse, dacă s-ar putea pe toate scenele lumii. Cu Dumnezeu înainte, firește! Scapă cine poate.
M-am săturat de tot acest șantaj moral de doi bani, de atîta elevație și profunzime, mi s-a făcut lehamite să mă tot "înalț" și "înnobilez" tot încercînd să înțeleg haosul și abisul, și chiar aproape să reușesc. Mă refer la cele în format cosmic, "metafizic", de care absolut deloc nu este nevoie cînd există cele în format casnic, inoxidabile, dar cu care poți măcar sta, mărunt, persistent, de vorbă.
Pe scurt: m-am săturat să încerc să înțeleg haosul, și chiar aproape să reușesc.
Din păcate, atîta timp cît oroarea, cît războiul continuă, sîntem și noi, noi toți, prizonieri: trebuie să le înfruntăm, să nu ne lăsăm pradă oboselii.
A trăi direct istoria, a ți se face ca istoria să-ți ocupe viața, să oblige viața să se facă una cu istoria, e obscen, catastrofal, insuportabil. Războiul este istoria cel mai descoperită, ieșită din acoperire. Adevărul, adică.
Ob-scen: războiul ocupă, înlătură totul. Alibiul perfect.
Pentru că dacă adormi cînd se dă cu gaz, mori. Și cît de nedemn, de subomenesc e să mori fără luptă, în somn, adormit, de digestie sau frică, prea mari. De îmbuibare sau foame.