Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jobenul cu iepuraşi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Linişte la Marea Nordului


Eduard Ţone

21.02.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

I see skies of blue and clouds of white
The bright blessed day, the dark sacred night
And I think to myself, what a wonderful world



În Whitley Bay, adică la câţiva kilometri spre nord de Newcastle, Bob se plimbă pe faleză împreună cu Ben. E un început de vară, ca de obicei destul de rece aici, la Marea Nordului. Norii s-au adunat deasupra staţiunii în care turiştii îşi vor face apariţia abia peste câteva săptămâni. Deocamdată, totul e pustiu. Bob şi-a băut ceaiul de după-amiază, ca orice englez scrupulos când vine vorba de tradiţii, i-a pus lesa lui Ben şi a ieşit la obişnuita plimbare pe faleză. Ben e un Saint-Bernard taciturn, la gâtul căruia te aştepţi în orice moment să apară o butelcuţă de alcool. Bob l-a adus acasă când avea o lună şi Samantha, fetiţa lui, care nu împlinise cinci ani, s-a bucurat mai mult decât a făcut-o atunci când a primit de ziua ei, de la mătuşa Elizabeth, un peştişor-clovn. La început, a vrut să-l boteze Beethoven, pentru că văzuse prima oară un Saint-Bernard în acel film, dar, după câteva zile l-a chemat deoparte pe Bob şi i-a spus, aproape ruşinată, că vrea ca Saint-Bernardul ei să se numească Benjamin. Şi nu a explicat niciodată de ce.

Samantha are poliomelită. Deocamdată, viaţa ei îşi închide aripile într-un cărucior cu rotile. Dar ochii îi râd întotdeauna, iar interminabilele vizite în Londra, la recuperare, punctate în fiecare an cu câte o săptămână în Provence, nu sunt decât motive îmbrăcate în poleiala speranţei. Dar, pentru Bob, orice licurici contează. Are deja o colecţie întreagă de licurici, ştie care dintre ei poate să lumineze mai tare şi care e pe cale să se stingă. În lungile lui plimbări de după-amiază cu Ben, aşa cum este şi aceasta, îi scoate din cutiuţa secretă şi îi ia la-ntrebări. Unii răspund. Alţii nu.

Casele din Whitley Bay nu se deosebesc cu nimic de alte case din orice orăşel englezesc. Îndărătul ferestrelor mari, la care mai întotdeauna poţi zări câte o pisică leneşă privind plictisită norii, geordies-ii par că trăiesc o viaţă desprinsă din romanele secolului 19. Geordies-ii, englezi mândri, de nord, născuţi cu susurul râului Tyne în urechi, singurii oameni din lume care se laudă cu faptul că nu poartă niciodată veston şi sacou (un geordie adevărat îţi va spune că nici măcar nu are vreunul pe-acasă), au învăţat că, între ham'n'eggs-ul de dimineaţă şi paharul de whisky de la ora nouă seara, viaţa are o tihnă aparte, al cărei secret îl cunosc doar ei. Inclusiv Bob.

Astăzi, cerul e gri. Bob se opreşte în dreptul scărilor care coboară pe lângă stâncile Diavolului. Un măcelar din secolul trecut le-a botezat aşa după ce unicul lui băiat s-a aruncat în hăul lor, fiindcă fusese înşelat de blonda lui iubită, Mary. Stâncile sunt negre şi se prăvălesc către ţărm, fără a da vreo şansă oricărei tentative de plajă. Lui Bob i se face dor de atingerea mării şi, deşi ştie că Ben va strâmba un pic din botul păros, începe să coboare. Jos, îl aşteaptă un covor de pietre din ce în ce mai mari şi mai stranii, care înaintează mult spre larg. Lasă câinele pe ultima treaptă şi păşeşte nesigur pe pietre, sare de pe una pe alta, se îndepărtează de ţărm. Când ajunge la ultima, rocă solidă îmbrăcată în alge violete şi verzi, îngenunchează şi îşi aşează palma paralel cu suprafaţa apei. Un fior rece îl va cuprinde în câteva secunde. Marea Nordului e aproape îngheţată, chiar dacă, de câteva zile, Whitley Bay a muşcat din luna iunie cu bucuria copilului care a primit o ciocolată. Nu sunt valuri. Rareori sunt valuri în zona stâncilor Diavolului şi atunci ele vin pe aripi de ceaţă şi furtună. Palma lui Bob atinge apa. Pe o piatră vecină, un crab maroniu se caţără, privind cu mirare cum cineva atât de mare îi violează teritoriul.

E cumplit de linişte. În spatele lui Bob, Benjamin aşteaptă cuminte, proiecţie albă şi calmă pe stâncile periculos de negre. Farul alb, de pe insuliţa de la capătul din dreapta al oraşului, a devenit un uriaş blajin şi cărunt, care cheamă corăbii de vikingi, cine mai ştie pe unde rătăcite. Timpul e acum doar un partener de şuetă, care a tăcut brusc, lăsând mării să facă toate onorurile din lume. Iar licuricii s-au oprit deasupra mâinii lui şi strălucesc... niciodată n-au strălucit atât de tare.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer