Anabelle era totul iar existenţa de după ea i se părea, în cel mai uşor caz, plictisitoare ca un pahar de apă plată. Cu Anabelle învăţase să joace şah, cu ea descoperise stânca Yen (botezată în memoria unei bancnote aduse de tatăl Annabellei din Japonia - hârtia fusese luată de vânt pe când se aflau amândoi la un picnic într-o poiană de sub acea stâncă), ea fusese cea care-l luase prima oară de mână şi-l plimbase pe marginea oceanului vorbindu-i despre Marele Alb, despre steluţele de mare şi despre secretele pe care le şoptesc delfinii atunci când înoată lângă tine. Cu Annabelle trăise primul apus de soare la Camps Bay, privind printre palmieri cum bila de foc se stinge încetişor într-un albastru incert - "Dumnezeu a plecat la culcare, până dimineaţă doar îngerii ne vor sta alături şi stelele de pe cer". Ochi mari, mâna ei - la fel de moale şi aproape rece, poate chiar "palidă", dacă ar fi putut spune vreodată despre o mână că e palidă, cea a Annabellei ar fi fost cu siguranţă.
Paisprezece ani împreună, aproape zi de zi, mai puţin vacanţele din Olanda, de la început - prilejuri lungi de dor, printre saboţi şi lalele galbene, în casa de la ţară a bunicului morocănos căruia nu-i lipsea niciodată pipa din colţul gurii, nici măcar atunci când săpa în grădină printre tulipes, încruntat şi preocupat. El pleca în Olanda pentru a târî destinul unei veri longevive, Annabelle rămânea să vegheze ploile iernii, pe marginea Oceanului; 8000 de kilometri se dilatau şi făceau Pământul lunguieţ ca o minge de rugby. Când eşti mic, timpul se mişcă precum un melc uriaş prin ochii căruia lucrurile se văd îngroşate, amănuntele rămân criogenate pentru a reveni peste ani sub formă de amintiri vesele sau triste.
Apoi Annabelle a crescut, degetele ei s-au subţiat şi au devenit tandre, a apărut iubirea, prelungire normală şi adolescentină.
Scenariu de film clasic şi roz, la care lăcrimează deopotrivă mama şi fiica, duminica dimineaţa. Annabelle a murit într-o zi foarte caldă. A plecat la surf şi n-au întors-o decât valurile, lăsând-o pe plajă ca pe o ofrandă adusă deşerturilor africane. El a aflat abia seara, l-a sunat Xenon exact în clipa în care se pregătea să-şi facă o cafea. Nu avea nici un semn de la Annabelle, ar fi trebuit să se întâlnească în Waterfront pentru a merge la film, dar ea nu venise. Vocea lui Xenon era agitată, parcă îşi cerea scuze pe un ton nervos că l-a deranjat cu o asemenea ştire. N-a spus nimic, a închis telefonul şi s-a apucat să facă curat în unica lui cameră. Atunci l-a văzut pe Huf şi a decis să-l lase să trăiască în colţul în care-şi găsise refugiul. Pentru că moartea, de orice fel ar fi fost, l-ar fi împiedicat să mai trăiască fie şi numai pentru o secundă.
N-a fost la înmormântare. În ziua aceea s-a dus pe Table Mountain, lângă stânca Yen, şi a privit oraşul de pe acoperişul lui ca şi cum l-ar fi văzut pentru ultima oară. Când s-a întunecat şi Cape Town-ul şi-a aprins miile de luminiţe, o voce şoptită l-a trezit din letargie. Era o negresă bătrână care îi vorbea pe un ton hotărât, hârşâit şi rapid. Cuvintele i se rostogoleau din gura ştirbă precum pietrele. "Îţi văd viaţa învălmăşită. Întuneric e împrejurul tău. Se evaporă apă albastră şi aburii te-nvăluie încătuşându-ţi gândurile. Ia ceaiul acesta. Bea-l vreme de patru ore şi te vei limpezi. Vei grăi linişte alături de cineva plecat. Şi alături îţi va fi Dumnezeu, prin El îţi vei întâlni amarul şi sămânţa de fericire". Baba i-a lăsat un săculeţ maroniu şi s-a pierdut printre arbuştii mici şi deşi lăsând în urmă o dâră subţire de iasomie.
Acum stătea pe pat şi îl contempla pe Huf. Ceaiul fierbea pe aragaz. Găsise în săculeţ un centimetru de hîrtie pe care cineva scrisese cu litere de tipar, nesigure: HOASCA. Ştia despre ce era vorba. Ceaiul hoasca era făcut din două plante rare care creşteau doar în jungla Amazonului. Acestea conţineau un ingredient halucinogen aflat sub strictă supraveghere de către autorităţi. O sectă originară din Brazilia îşi construise întreaga ideologie în jurul ceaiului hoasca. De două ori pe lună, vreme de patru ore, membrii ei intrau în legătură cu Dumnezeu după ce îngurgitau ceaiul în cadrul unei ceremonii religioase.
Se ridică brusc din pat, luă ceainicul de pe foc, turnă o jumătate de ceaşcă şi înghiţi pe nerăsuflate licoarea verde şi fierbinte, arzându-şi limba şi gâtul, strâmbându-se la contactul cu gustul amar ca fierea.
Îi era dor de Annabelle.
***
"Am înotat alături de delfini. Oceanul era rece - adâncurile se învolburau pentru a scoate la lumina valurilor un azuriu nefiresc, pregătit pentru hulpavele aparate de fotografiat ale turiştilor. Dar nu era vreme pentru plaje aglomerate. Valurile m-au purtat în larg - corăbii ciudate navigau alături de mine. Piraţi cu muşchii tatuaţi răcneau cuvinte de neînţeles. La un moment dat a început să plouă, apa curgea din cer ca o cascadă imensă prăvălită spre ocean. Aveam impresia că mă ridic spre nori...; delfinii dispăruseră speriaţi, scoţând ultrasunete ascuţite. Un huruit îngrozitor îmi împânzea timpanele, venea de undeva din adânc. Am simţit cum cineva mă apucă de picioare, am simţit dinţi de bonfaer, apoi dintr-o dată linişte. O linişte pe care ai fi putut s-o tai cu cuţitul. O linişte roz, imaginează-ţi... O linişte roz, dragul meu..."
***
Cana s-a răsturnat pe marginea patului - dar pătura nu s-a pătat, ceaiul nu mai e de mult acolo. Cele patru ore s-au săvârşit de ceva vreme, nu înainte ca o mână nevăzută să înconjoare camera cu gratii reci, de oţel. Undeva, pe Table Mountain, un şarpe a ieşit din ascunzătoare şi-şi prăjeşte pielea în soarele acid. Se-aude o muzică în surdină, mixată de un DJ mulatru, cu păr de sârmă ghimpată şi degete de pianist subţire.
Huf îşi ţese necontenit plasa. Păianjenii sunt cei mai fini observatori ai lucrurilor care nu se petrec niciodată cu adevărat. Dar se simt.