Fotografie în baie

Din când în când mă surprind ducându-mă în baie, îmbrăcată în maieul verde şi chiloţeii roşii. Ca acum. Răstorn pe jos trusa de machiaj. Rujurile mele scumpe se rostogolesc pe gresia cu firicele gri, pudra se răspândeşte, portocalie, mânjind dalele mate şi intrând în orice crăpătură minusculă. Sticluţa de rimel negru se sparge cu un sunet aproape ca de cristal. Pinnnnnnng! În urechile mele încă mai bubuie basul lui Joan Jett pe care l-am ascultat în sufragerie asortându-l cu un pahar de votcă fină.

Mă întind pe gresia rece, printre recipientele mai mult sau mai puţin transparente şi culorile se amestecă pe genunchii, şoldurile şi umerii mei. Ce vreau? Simt capacul de la deodorant undeva, în ceafă, palmele se întind lasciv către cadă, degetele se răsfiră, caută ceva ce nu vor avea niciodată. Lentila unui aparat de fotografiat ar ghici o femeie derutată, probabil beată. Mă excită mirosul sintetic al fardurilor şi nebunia dezordinii fără sens. Un pachet de Kent, aproape gol, nemototolit, se sprijină cuminte de WC. Ţigara pe care o am în mâna stângă îmi dă un aer dramatic. Părul negru mi se revarsă neglijent peste sâni - maică-mea mi-ar spune acum că abia am ieşit din pădure. Aşa îmi spunea şi când eram mică şi veneam de-afară cu părul lăţos şi ud, cu păpuşile rupte de băieţii care se jucau de-a indienii şi cu ochii în lacrimi dar cu un zâmbet roz pe faţă. Dar mama nu mai e sau, cel puţin, mie mi-au spus că a plecat într-un nor - ce stupid!, într-un nor!, puteau să spună altceva, de exemplu că a murit. Nişte proşti!

S-a vărsat un pic de votcă lângă calorifer, baia miroase pervers - a băutură şi fum de ţigară. E curat pe jos - exceptând fardurile împrăştiate - a făcut femeia curat ieri, după ce Val a ieşit pentru ultima oară pe uşă, îmbrăcat în canadiana lui albastră, un pic cam mare. Nu, n-am nici o problemă cu gresia, doar că mi-aş dori să fie mai aspră, dintr-aceea de grădină, pe care oamenii o plantează şerpuitor printre arbuşti sau pitici kitschioşi. M-aş târî pe o astfel de gresie, mi-aş juli genunchii de ea şi nu m-aş mai privi niciodată în oglindă până la sfârşitul vieţii.

Sunt murdară; un ciob mic de la sticluţa de rimel s-a înfipt în talpa mea şi firicelul subţire de sânge a colorat imediat un colţ de gresie. Torn o picătură de votcă, strâng din dinţi şi rostogolesc sulul de hârtie igienică - un sul turcoaz - şi mă gândesc că în baia mea, în viaţa mea, sunt atâtea culori încât nu le-aş putea învăţa niciodată tuturor numele. Am citit acum zece minute despre o fată din cămin care s-a sinucis. Nu mă voi sinucide niciodată.

Cu câteva zile înainte scrisese câteva rânduri într-o revistă studenţească. "Asta sunt... mi se întâmplă să pocnesc sticla de apă minerală în toiul nopţii..." Şi mie mi se întâmpla. Val se supăra, pentru că Val are un somn de iepure fricos. Se trezea brusc, se ridica în vârful patului şi bombănea în cuvinte mov despre cât de proastă sunt fiindcă nu-i respect somnul. Un loser pe care l-am iubit. Încă unul.

Baia mea, cu mine împrăştiată pe gresie, e un motiv suficient de bun pentru ca fotograful de la etajul şapte să intre pe uşa apartamentului, să treacă prin sufragerie, să răstoarne neglijent măsuţa pe care nu sunt decât câteva coji de alune, să traverseze holul scurt cu carpetă galbenă dungată, să se oprească preţ de zece secunde în pragul uşii, să mă privească uşor încruntat dar foarte hotărât, apoi să mă violeze aici, pe jos, printre farduri şi cioburi, printre culori şi bucăţi de hârtie igienică, printre sticle de votcă şi mucuri de ţigară...

După care... După care să se ridice şi să-mi facă o poză, doar o poză, alb-negru. În care să apară o femeie cu părul negru şi lung, dezordonat, o femeie derutată, probabil beată...