Florile. Le oferi ca să-ţi ceri iertare. Ca să obţii atenţie. Ca să-ţi mărturiseşti sentimentele. Ca să respecţi tradiţia (începând cu 1 şi 8 martie şi ajungând până la zilele aniversare). Sau la premiera unei piese de teatru. Sau la căsătorie. Sau la înmormântare.
Nu ştiu semnificaţiile florilor aşa cum apar ele în cărţile de specialitate, dar ştiu semnificaţia unor flori de câmp pe care le-am primit într-o poieniţă de munte, a unui buchet de trandafiri primit de ziua mea, a unor brânduşe aduse la birou, a mănunchiului de floarea soarelui primit într-o iarnă (şi-acum mă mai întreb: unde poţi găsi floarea soarelui iarna?).
Se spune că poţi cunoaşte oamenii după florile pe care le îndrăgesc sau pe care le dăruiesc. Îmi place floarea soarelui. N-aş da nici pe 100 orhidee un buchet de floarea soarelui.
*
30 şi ceva de ani. Chiar spre 40. Gras. Frustrat. Pus în impas de femei. Scriitor - jucător cu vorbe, adică. Misiune: să scrie un scenariu despre flori. E Charlie Kaufman (interpretat de Nicolas Cage), eroul din Hoţul de orhidee, dar şi scenarist în realitate, chiar scenaristul acestui film, acelaşi care a făcut şi scenariul de la Being John Malkovich, care acum (în film, adică) are un frate (dar care n-are nici un frate în realitate, deşi l-a trecut pe generic) şi n-are inspiraţie, nu ştie ce / cum să scrie despre flori, aşa că vorbeşte despre el, despre autoarea cărţii după care trebuie să facă scenariul, despre fratele lui, se întoarce în timp, nu mai ştie încotro să o ia, e disperat, se apropie termenul limită şi nu are nimic.
E complicat? Aţi ameţit? Aşa e şi filmul. O poveste despre realitate şi ficţiune cu întoarceri în trecut şi reveniri în prezent atât de dese încât ameţeşti. Ai impresia că e un film despre nimic, o joacă alambicată, o inovaţie de dragul inovaţiei. Acţiunea e întrepătrunsă de gândurile scenaristului, remarcile lui personale, pentru ca să te ducă apoi, înapoi la scenariu şi la film. Şi te întrebi: oare unde vrea să ajungă?
(Dacă n-aţi văzut filmul, construcţia jurnalului de astăzi vă va surprinde. Dar poate vă va convinge să mergeţi să-l vedeţi, căci este în cinematografe.)
*
Astăzi vreau să scriu despre flori, căci fila aceasta de jurnal va fi publicată chiar în Duminica Floriilor.
Habar n-am de unde să încep, să vă spun semnificaţia acestei sărbători, să vă spun câte ceva despre mine (apropo, am o soră, acum vreo două săptămâni un amic mi-a zis să povestesc despre ea dacă scriu cronica pentru Hoţul de orhidee, eventual să o şi omor în poveste, eu i-am spus că nu pot să fac asta pentru că e totuşi sora mea), să fac referire la filme despre flori (ştiu un scurt metraj senzaţional, e despre o anemonă, l-am văzut acum mulţi ani şi încă îl mai ţin minte), să fac referire la Hoţul de orhidee (am văzut filmul, mi-au rămas în minte câteva replici frumoase). Uite că nu sunt disperată şi nici dead-line-ul nu mă presează, chiar dacă nu am nimic. Doar o idee: să scriu despre flori.
(Ok. Şi de unde să încep?
La ce mă gândesc eu prima dată când rostesc cuvântul "flori"? La momentele în care am dat sau am primit flori.
Culmea, mai păstrez pe undeva florile alea de câmp primite în poieniţa de la munte, una galbenă şi una violet, sunt uscate pe undeva printre fotografii. Şi îmi aduc aminte ce linişte şi ce frumos era acolo.... Şi mai ştiu şi cum arăta buchetul de mireasă pe care i l-am făcut unei prietene, mai boemă, care uitase să-şi comande buchetul şi s-a trezit cu o zi înainte că nu are flori, aşa că i-am făcut eu o surpriză. Dar nu despre asta trebuie să scriu, cu siguranţă. Mai bine încep cu Duminica Floriilor, cu semnificaţii şi simboluri, aşa am să am ce specula mai către sfârşit şi va vedea lumea că m-am documentat, nu scriu chiar aşa la întâmplare, scriu despre ce-mi place şi despre lucrurile care m-au impresionat şi, uite aşa, mi-au rămas în minte.)
Floriile îşi au originea în vechea sărbătoare precreştină Floralia, dedicată zeiţei romane a florilor şi a primăverii, Flora, peste care creştinismul a suprapus sărbătorirea intrării lui Iisus în Ierusalim. Cunoscută la noi ca Duminica Floriilor, în latină această zi poartă denumirea de Dominica in Palmis, francezii o numesc Dimanche des Rameaux, italienii Domenica della Palme, iar grecii Kiriaki ton Vaion.
Există multe obiceiuri pentru această perioadă a anului, diferite de la zonă la zonă, şi uite unul pe care mi-l aduc aminte pentru că m-a amuzat când l-am citit: în duminica aceasta, se scoate mărţişorul primit cadou de 1 martie şi se agaţă într-un măceş sau într-un alt pom înflorit. (Vă imaginaţi cum ar trebui să arate pomii de pe lângă casele învăţătoarelor, dacă ar fi respectată peste tot această tradiţie?).
E un amestec de sacru şi profan în sărbătoarea aceasta căci tot acum îi aniversăm pe toţi cei care la botez au primit numele de Florin, Florina, Floarea, Florentina şi altele asemenea, dar şi cei cu nume de flori.
Cred că amestecul acesta de sacru şi profan e o formă de adaptare - adaptare la nevoile apropiate, adaptare la evoluţia celor din jur, adaptare la zonă / ţară / religie -, ca în Hoţul de Orhidee - film care în engleză se numeşte, nu întâmplător, Adaptation.
(Cred că nu trebuie să scriu mai mult despre asta pentru că intru pe teritoriu minat. Dacă n-aş avea prieteni care au studiat teologia, n-aş fi ştiut toate amănuntele astea. Eu nici să spun o rugăciune nu ştiu. Dar despre asta cred că trebuie să scriu săptămâna viitoare, de Paşte).
Oricare semnificaţie (sacră sau profană) a acestei sărbători ajunge în cele din urmă tot la miracolului vieţii şi bucuria de a trăi. Şi când mă gândesc la semnificaţiile acestea şi la flori, inevitabil, mă gândesc la un film, un anume film.
Ca şi în Hoţul de orhidee (un film într-un film), eroul meu de astăzi este un film: un scurt metraj pe care nu l-aţi văzut. A fost la Dakino acum 7-8 ani. Nu mai ştiu numele autoarei, o nordică cu părul lung şi roşcat (cu care m-am şi conversat căci venise să-şi prezinte filmul la Dakino), dar îmi mai aduc aminte titlul (sau cred eu că mi-l mai aduc aminte) şi povestea lui, pas cu pas, deşi l-am văzut doar o dată.
(Acum o să vină Răzvan de la LiterNet - cel care citeşte primul textele mele şi care mă critică, mă corectează şi mă îndrumă când sunt pe arătură - şi o să spună: "nu curge, poţi mai mult, mai încearcă un pic la legăturile dintre paragrafe" sau şi mai spectaculos: "ia-o de la capăt, încearcă să priveşti dintr-o altă perspectivă". Eu o să oftez, o să citesc textul a nu mai ştiu câta oară, încercând să nu-mi aduc aminte nimic din ce am scris, să-l citesc cu mintea limpede şi să modific. După ce o să găsesc soluţia şi o să modific, o să apreciez că Răzvan a "tras de mine" ca să-mi depăşesc limitele. - Răzvane, nu profita prea tare de ce am scris aici, nu mă pune să modific de prea mult ori! Oricum până la tine textul îl mai citesc Laura Chivu de la Radio 21 şi colega mea, Dolores Iordănescu, îmi măcelăresc şi ele povestea - ba că sunt prea rea, ba că aş fi putut fi mai rea, ba să vorbesc şi despre cutare aspect, ba sunt prea tehnică şi trebuie să scot nu ştiu care referinţă - şi am şi eu orgoliul meu, să-mi rămână creaţia - cât se va putea de - intactă!).
Anemona
O tânără găseşte la mica publicitate un anunţ referitor la un apartament de la parterul unui bloc cu curte interioară. E pasionată de grădinărit şi se mută în noul apartament tocmai pentru a-şi face grădină în curtea interioară la care are acces. Munceşte câteva zile ca să facă curat în curtea interioară care e plină de gunoaiele aruncate de la etajele superioare. Face curăţenie, îşi plantează flori în jardiniere speciale şi le duce în curte. E fericită, a muncit mai bine de o săptămână din greu, a umplut câteva tomberoane cu gunoaie, dar acum are florile pe care şi le-a dorit. Aşa că, după multe nopţi nedormite, adoarme fericită pentru că, în sfârşit, are gradină.
(Iau o pauză şi-mi întreb un prieten cum arată o anemonă, am în minte o anume floare - albastră şi delicată - dar vreau să fiu sigură, Alex Lăpuşan îmi spune că e un animal "care trăieşte la fundul mării", eu îi spun că e o floare, ştiu sigur, el îmi trimite linkuri la pagini cu flori, îi spun că scriu despre el în jurnal, se sperie şi spune: "Eh, na! Dar ce am făcut?", îl întreb dacă pot să-i pun numele întreg în jurnal şi-mi spune "Pune dragă ce vrei, eu sunt mândru de numele meu şi la fel o să fie şi puradeii mei")
Dimineaţa când se trezeşte constată cu regret că peste florile la care muncise atât sunt acum gunoaie aruncate de vecini. Ia cu silă un prezervativ folosit care sufoca o floare, adună nişte resturi de mâncare şi nişte haine jegoase şi jerpelite, le aruncă, ţipă la vecini.
Se duce şi-şi cumpără un balansoar şi a doua seară doarme în grădină, se ceartă cu fiecare vecin care aruncă ceva pe fereastră, îşi protejează florile, le păzeşte, le ocroteşte.
Şi tot aşa zi de zi, se luptă cu gunoaiele vecinilor ei. Şi trece vremea. La câteva săptămâni o caută la telefon un prieten. Telefonul sună în apartamentul ei cel nou, dar nu răspunde nimeni. Prietenul îngrijorat vine la uşă, sună, nu-i răspunde nimeni, vorbeşte cu proprietarul, face rost de cheie, intră şi nu o găseşte... Se duce şi în grădină interioară, care acum e plină din nou de gunoaie... Se mai vede doar un colţ de balansoar şi o bucăţică dintr-o rochie de-a ei (noi ştim că e a ei, pentru că am mai văzut-o îmbrăcată, prietenul care o caută, nu ştie). Prietenul se uită în grădină, unde e un munte de gunoaie, îi e silă, vrea să plece şi vede - acolo unde noi ştim că era balansoarul - o floare, răsărită din gunoi. O anemonă. Calcă pe gunoaie, se duce, rupe floarea şi o ia cu el. Îi spune în trecere proprietarului că este posibil ca prietena lui să fie plecată din oraş şi că va reveni.
După ce am văzut filmul am întrebat-o pe simpatica regizoare care este semnificaţia florii, de ce tocmai o anemonă şi mi-a spus că în limbajul florilor anemona înseamnă sinceritate şi renunţare. Am zâmbit. Super film de doar 8 minute. E ca o replică din Hoţul de orhidee "eşti ceea ce iubeşti, nu cine te iubeşte".
(Îi dau Laurei să citească, i-am spus că am scris despre ea, vrea să vadă şi zice repede "E prea proaspăt", eu nu înţeleg ce e proaspăt şi ea completează "Filmul. N-a apucat lumea să îl vadă", eu încerc să mă încurajez spunându-i că poate fac lumea curioasă şi se duce la cinematograf, vorbim despre Hoţul de orhidee, nu despre Anemona. Laura zice că nu o să înţelegeţi că amestecul ăsta de personal / real şi ficţiune / filme/ tradiţii seamănă cu cel din film şi mă pune să mai adaug ceva din care să reiasă asta. Mă întorc la descrierea filmului, scriu încă o enumerare de lucruri care să zugrăvească ideea structurii, pun şi o paranteză ca să explic că filmul e încă în cinematografe. Trimit textul la Răzvan, pentru prima lectură. Şi mă gândesc că Dolores nu l-a citit încă şi că o să modifice şi ea ceva, o să-mi pună virgulele lipsă, dar o să fie atentă la ce spune pentru că acum ştie că va fi totul aici, în jurnal. Citeşte Dolores şi râde "Nu spun nimic". Citeşte şi Laura Luca de la BeauMonde şi spune că îşi aduce aminte de povestea-poezie a lui Boris Vian din Spuma zilelor şi de visul ei de a se muta la parter, cu o grădină în faţă. Ştiu că am cartea lui Vian de ceva vreme şi n-am deschis-o, îmi spun că aş putea să o citesc în acest sfârşit de săptămână. [Şi eu ştiu un film despre flori, nu e senzaţional, dar îmi place mult şi discuţia asta între fete mi l-a amintit - se cheamă Bed of roses cu Christian Slater şi Mary Stuart Masterson, într-o carte de filme e caracterizat ca o "languroasă iahnie sentimentală scăldată în lacrimi", ce să fac, mie îmi place - culmea şi în acest film e vorba despre o grădină, ca în Anemona, ca în visul Laurei, de data asta una situată pe terasa unui bloc şi mai e vorba de un buchet de flori care soseşte cînd nu te aştepţi şi îţi schimbă existenţa]. Vine răspunsul de la Răzvan "Se termină cam abrupt, mi se pare că e o ruptură cu două paragrafe înainte de final, nu îmi pare că ai găsit un început bun pentru încheiere (cât de oximoronic sună asta...)". Mai zice despre un paragraf mai de sus, cum că spun prea multe şi dezvălui secrete riscante pentru următoarea filă de jurnal şi scot ceva ce o să citiţi abia săptămâna viitoare. Îmi dau seama că trebuie să mă apropii de final şi mi s-a spus că nu e bine, aşa că mă întreb ca în film, unde vreau să ajung? Ce vreau să spun cu toate astea? Oftez, mă uit la ce schiţasem pentru final şi mă gândesc că trebuie să mai adaug ceva. Dar ce?... Trişez. Vouă vă dau varianta modificată.
[bonjurică,
ai varianta finală a filei ataşată... am făcut modificările, le-am şi anunţat pt că e un jurnal "la vedere" de data asta...
e cea mai lungă filă de pînă acum, dar aproape că s-a scris singură...
sunt curioasă ce o să zică lumea despre ea
super we
c])
Am vrut să scriu despre flori - ca la botanică -, despre un film care vorbeşte despre flori - Hoţul de orhidee - şi despre Duminica Floriilor şi am ajuns la gunoaiele care strivesc florile şi la dragoste. Ce am vrut să spun cu toate acestea?
Sărbătoarea aceasta - Duminica Floriilor - e un simbol al renaşterii şi-al curăţeniei, al reînvierii naturii, al primăverii, al momentului când înfloresc primele flori / primii copaci.
E momentul când natura se mai schimbă o dată, ca o continuă ADAPTARE (în sensul dat în Hoţul de orhidee - o schimbare pe care nu o faci conştient, dar pe care o realizezi la finalul destinaţiei) pentru lucrurile ce vor să vină.
Şi mai e un moment în care începem să ne gândim ce gunoaie am aruncat în viaţă, peste florile cui, cine a fost îngropat de ele şi... oare a răsărit vreodată o floare în urma noastră?
Nu-mi răspundeţi, nu vreau să ştiu, sunt întrebări pentru fiecare din noi, cu răspunsuri pe care ni le dăm nouă, nu altora. Începe Săptămâna Patimilor.