Pe parcursul unei zile ne trec prin minte milioane de gânduri...
Pe unele încercăm să le ţinem minte şi spunem: "asta trebuie să-mi aduc aminte" şi nu e sigur că ne mai vine gândul înapoi. Pe altele le uităm în secunda în care au venit; la urma urmei trebuie să se facă şi loc liber prin gândurile noastre, nu?
Dar tot ceea ce ne ghidează, tot ceea ce facem, e în puterea unui gând... care poate să vină de la o adiere de vânt, de la o rază de soare, de la un parfum care ne duce cu gândul la cine ştie ce emoţie / senzaţie / amintire / sentiment... Sau care poate să nu vină, despre gând e vorba, desigur.
Totul e în puterea gândurilor noastre şi dacă stau şi mă gândesc, mi se cam zbârleşte părul, pentru că - teoretic vorbind - orice faci, orice simţi e în puterea gândurilor tale... în puterea minţii tale.
Şi-atunci mă bate un gând: dar de unde ştiu eu că am ales gândul care trebuie, că l-am păstrat pe cel care era mai important şi că în viteza vieţii / timpului / întâmplărilor din jurul meu n-am uitat tocmai gândul acela mai important, acela care poate mi-ar fi schimbat cursul vieţii?
Şi din ce mă gândesc mai mult, simt că sunt mai tare pe fundătură aşa că îmi zic: lasă, mai bine o să mă gândesc la asta altă dată... şi poate tocmai acesta e momentul în care pun gândul cel important într-un sertar de unde nu o să-l mai scot, gândul acela care mi-ar fi schimbat viaţa... O să mă mai gândesc la asta şi diseară, scriu aici şi zic şi-n gând, ca să pot să închei şi să trec mai departe cu inima împăcată.
Am văzut filmul care se numeşte Iris în deschiderea Festivalului European de Film şi m-am gândit multă vreme la el. La câteva zile am vrut să scriu o cronică; am citit însă ceea ce scrisese Andrei Gorzo în "Dilema" (Iris-Judy&Jodie) şi m-am gândit că n-aş putea (de)scrie mai bine decât el ceea ce eu simţisem văzând filmul (mi se întâmplă ca atunci când citesc cronicile lui Andrei Gorzo să nu mai vreau să scriu şi eu ceva despre filmul respectiv, pentru că mereu spune tot din ceea ce aş vrea eu să spun / scriu, ba chiar mult mai mult decât atât), aşa că am renunţat.
N-am să-mi încalc nici acum această "regulă" şi n-am să scriu despre filmul Iris (am să vă trimit la cronica lui Andrei), dar am să mă opresc la o singură secvenţă din film.
***
Iris Murdoch, celebra scriitoare britanică, ajunsă în stadiul final al maladiei tragice care i-a schimbat destinul (Alzheimer) stă la malul oceanului. Se joacă în nisip precum micuţii aduşi la plajă de părinţi. Încearcă să-şi scrie numele din scoici, dar boala i-a măcinat gândurile / cunoştinţele aşa că maestra mânuirii cuvintelor nu mai ştie acum nici măcar să-şi scrie numele. Şi citeşti pe faţa ei sentimente pe care nu mai ştie să le spună în cuvinte: tristeţe, inocenţă, dorinţa de a găsi sprijin. Toate reflectate în "dârele" de pe obrajii ei şi în cele de pe nisip. Dâre fără sens şi fără formă. Marea scriitoare nu mai ştie să scrie nimic.
Dar dacă urmele lăsate de ea sunt nişte gânduri pe care noi nu le înţelegem?
(Dacă vreţi să vă întâlniţi cu Iris Murdoch, altfel decât prin film, căutaţi în librării cărţile "Marea" şi "Clopotul", apărute la Editura Polirom.)
*
Când vin sărbătorile (de Paşte sau de Crăciun) te "lovesc" nişte gânduri. Sub influenţa lucrurilor care se petrec în jurul tău, legate de semnificaţia religioasă a evenimentelor, oricât de ateu ai fi, vin gândurile, îţi bat în tâmple, te trag de ureche, îţi ajung la inimioară, iar uneori ies "afară" şi prind viaţă.
(E demonstrat că în aceste perioade oamenii sunt mai darnici şi, spre exemplu, cerşetorii au "încasările" cele mai mari.)
Fila aceasta de jurnal este alcătuită din câteva "exerciţii" în care personajul principal este gândul - nespus / rostit / ascuns / uitat / iertat.
Să ne imaginam că ne aflăm într-o sală de cinematograf şi că aşteptăm să înceapă filmul. Nu ştim dacă o să râdem, dacă o să plângem, dacă ne vor plăcea actorii din rolurile principale, dacă o să ne dorim o rochie ca a actriţei, dacă o să-l apreciem pe responsabilul cu imaginea sau o să avem reproşuri la adresa regizorului. Nu ştim dacă alegerea pe care tocmai am făcut-o e una bună sau dacă nu ne pierdem cumva două ore din viaţă. Aşa că ne trec prin minte multe gânduri.
Filmul începe şi, printr-un mister care ne depăşeşte, eroul de pe ecran suntem chiar noi. Şi vine un moment în film în care eroul, adică noi, nu mai ştim replica, nu mai ştim ce trebuie să spunem, iar toţi ceilalţi actori aşteaptă cuvintele noastre pentru a putea trece mai departe. Ca actori suntem îngroziţi, ca spectatori suntem neajutoraţi. Şi într-un caz şi în celălalt nu ştim care e continuarea. Cum procedăm?
Mai facem un exerciţiu. De aceasta dată de memorie, nu de imaginaţie. Să ne amintim de câte ori am gândit lucruri bune despre cei din jurul nostru şi n-am avut timp / curaj / nu ni s-a părut important să le rostim / să le facem să prindă viaţă. Le-am păstrat în gând, nu le-am scos la lumină.
Desigur că până acum n-aţi văzut nici o legătură cu secvenţa din filmul Iris pe care am descris-o.
Să ne imaginam acum că toate gândurile din povestea vieţii / filmului nostru (ca în primul exerciţiu) ar fi scrise pe malul mării. Pe unele am dori să ni le şteargă valurile căci nu suntem mândri de ele, pe altele (cele din exerciţiul doi) ne-am dori să le păstrăm ca să apelăm la ele în momentele în care nu ştim cum o să procedăm, momentele noastre de răscruce sau momentele de Sărbători când, sub influenţa celor din jur, simţim că trebuie să dăm într-un fel socoteală.
Dar marea nu ştie care sunt gândurile importante şi care nu, aşa că le şterge după cum vântul îi duce valurile la ţărm.
Şi când ne uităm în urmă, nu mai ştim să recunoaştem urmele / dârele importante. Nu mai ştim care gânduri -urme în nisip- sunt cele la care ţineam, nu mai ştim când gândul nostru a fost răspuns la un gând bun venit de la altcineva, nu mai ştim dacă n-a fost cumva un gând rău. Nu mai ştim sau, mai degrabă, în viteza vieţii / timpului / întâmplărilor din jurul nostru am uitat gândurile / reperele importante şi ne-am creat reflexul de a ne aduce aminte de ele doar la răscruce sau de Sărbători. Ca în pilda de mai jos (pe care desigur mulţi o ştiţi):
Am visat că murisem. Dumnezeu şi cu mine mergeam unul lângă altul, lăsând două rânduri de urme de paşi în nisip. La capătul drumului m-am uitat în spate să mai văd o dată toate urmele de paşi pe care le-am lăsat în viaţă. Am observat că în momentele uşoare şi plăcute ale vieţii mele erau două rânduri de urme de paşi în nisip, dar în momentele grele ale călătoriei mele în această viaţă era doar o singură urmă de paşi.
L-am întrebat pe Domnul: "Doamne, am crezut că tu o să fii alături de mine toată viaţa mea, atât în momentele bune, fericite, cât şi în cele grele, dar văd că în momentele grele este doar o singură urmă de paşi. De ce?" Dumnezeu mi-a răspuns: "Copilul meu, am fost cu tine tot timpul călătoriei tale, dar în momentele grele Eu te-am dus în braţe."
Când veţi fi citit fila aceasta de jurnal este / sau tocmai a fost Sărbătoarea Paştelui, Învierea Domnului, Sărbătoarea Luminii. Vă veţi fi gândit la familie, la cei pe care-i iubiţi, la cei pe care vi-i doriţi aproape, la cei cărora le doriţi lumină în viaţă, dar şi la lucruri / persoane / întâmplări pe care în restul anului le uitaţi.
Să mai facem un exerciţiu: să ne păstrăm lumina în gânduri / să scoatem la lumină gândurile bune / să fim buni nu doar de Paşte şi de Crăciun, ci şi în restul timpului. S-ar putea să vină o vreme când, într-o secvenţă de viaţă a cărei continuare nu o bănuim, oricât de mari / înţelepţi / cultivaţi / bogaţi / celebri am fi, să ajungem ca Iris - fără gânduri.