Chaplin. Buster Keaton. Stan Laurel. Oliver Hardy. Louis de Funes.
Grigore Vasiliu Brilic. Toma Caragiu. Dem Rădulescu. Amza Pellea.
Oameni serioşi care ne-au făcut şi ne mai fac să râdem. (Cu o menţiune specială pentru Amza Pellea. V-aţi gândit vreodată cât de greu este pentru un actor să fie credibil şi în roluri serioase şi în comedii? Aduceţi-vă aminte de Amza în Osânda şi/sau Nea Mărin Miliardar.) Oameni a căror sobrietate zilnică te-ar fi şocat, la întâlnire.
În tranziţia de la real la imaginar şi în evoluţia firească a lucrurilor, comicii au "ieşit din filme" şi s-au apropiat de realitate, luând lucrurile / întâmplările din jurul nostru, ironizându-le şi transformându-le în pamflet.
E foarte discutabil ce este umorul căci glumele la care râd unii, ar putea să nu le trezească altora nici cel mai mic zâmbet. Ţine de cultură, de reperele sociale ale zonei / ţării respective şi de multe, multe alte lucruri. Chiar şi de... simţul umorului.
Umorul este una dintre cele mai subiective şi mai complexe forme ale exprimării umane. Cel care face gluma anticipează / reacţionează prompt la o situaţie concretă. Are nevoie de empatie ca să se transpună în pielea personajului şi de talent actoricesc ca să transmită mesajul. Cel care recepţionează gluma, trebuie să cunoască reperele celui care a glumit, să înţeleagă repede sensul şi să reacţioneze, toate acestea puse la un loc cu propriile-i repere, cunoştinţe, emoţii.
Câtă analiză într-o singură glumă la care cel mai adesea zâmbim fără să ne dăm seama.
*
Man on the Moon este povestea biografică a comicului american Andy Kaufman (1949 - 1989). Extrem de nonconformist, dar foarte popular, Kaufman şi-a construit o imagine de farseur încât şi acum, la mulţi ani distanţă de la moartea lui - după o lungă luptă cu cancerul -, fanii cred că a fost o farsă.
Regizat de Milos Forman şi avîndu-l în rolul principal pe Jim Carey (care ar fi trebuit să primească măcar o nominalizare, dacă nu chiar un Oscar pentru prestaţia lui), filmul este o poveste despre urcuşurile şi coborâşurile carierei unui artist controversat şi ar putea fi o morală bună pentru mulţi artişti sau amatori de publicitate / celebritate de pe la noi.
*
Filmul lui Milos Forman începe cu un monolog al eroului care dă şi titlul peliculei: "Bună. Sunt Andy şi vă mulţumesc că aţi venit la filmul meu".
Să încep şi eu la fel: Vă mulţumesc că veţi citi acum despre personajul meu pe care-l consider foarte asemănător lui Kaufman.
Se întâmplă să-l cunosc de multă vreme, dinainte de a fi devenit celebru.
Am lucrat împreună, am făcut aceleaşi emisiuni şi cred că am adunat pe parcursul anilor multe zeci de ore de emisie împreună. Aşa că s-ar putea să-l cunosc şi altfel decât îl ştiţi voi (n-am, deci, nici cea mai mică îndoială că nu-l cunoaşteţi).
Are un pic peste 25 de ani şi, ca şi Kaufman, şi-a dorit de mult să fie "o vedetă în toată lumea". A ajuns să lucreze la radio, după ce în calitate de ascultător fidel al unei emisiuni, a câştigat un concurs care-i permitea să participe în direct la emisiune. A venit, a vorbit atât de mult, i-a eclipsat pe realizatori şi aceştia, surprinşi, l-au transformat în invitat permanent. Acum a ajuns ca şi Kaufman "vedeta pe care o ştie toata lumea", dar începutul nu a fost atât de simplu. A muncit primele şase luni gratis şi asta pentru că-şi dorea foarte mult să devină DJ la radio.
În dorinţa lui de ascensiune pe calea profesională, Kaufman a trecut de la monologurile în baruri şi cluburi, la televiziune. Şi eroul meu s-a îndreptat către televiziune, după ce şi-a încercat norocul şi şi-a făcut mâna scriind articole pentru un cotidian sau altul. (Cu ani în urmă, m-a dus în biroul unui domn care pe atunci mai purta încă bretele, ca să mă recomande să scriu cronicile de film pentru ziarul pe care-l conducea. Am scris o vreme acolo şi-am legat câteva prietenii frumoase cu cei care lucrau la ziarul respectiv.)
Televiziunea i-a adus ceea ce şi-a dorit foarte mult: statutul de vedetă. S-a înscris astfel în linia oamenilor care au început cu radioul şi au ajuns la TV, ca "Domnul din Dragoste" "Doamnă Iartă-mă", "Domnul Ruleta Rusească... şi lista e mai lungă, dar ceilalţi nu merită a fi menţionaţi aici (N-au ratinguri la fel de mari!:):))
A rămas fidel radioului, aşa cum şi Kaufman - devenit celebru în show-urile TV - continua să dea spectacole în cluburi, ca să simtă publicul.
Ca şi personajul principal din Man on the Moon, eroul meu are doza lui de nebunie şi de încăpăţînare. Kaufman, aflat la prima emisiune la TV, îşi îngrozeşte producătorul cu ideile lui nonconformiste. E nevoie să vină directorul televiziunii ca să negocieze cu el pentru ca "invenţia" răsturnării imaginii (cum îşi dorea Kaufman să şocheze telespectatorii) să nu dureze 30 de secunde, ci doar 10.
Habar n-aveţi câte negocieri a purtat directorul / şeful eroului meu (de fapt şefii, că a avut mai mulţi de-a lungul timpului) pentru ca personajul de astăzi să renunţe la o piesă ciudată din playlist (AC/DC nu e potrivită pentru dimineaţă şi nici nu e în formatul postului!), pentru o glumă care trecea "linia", pentru o atitudine uneori prea critică, alteori mult prea jucăuşă. Discuţiile lor au arătat că acelea din film când producătorul îi explică lui Kaufman: "Aici facem showbiz, iar asta înseamnă şi spectacol, dar şi business, adică bani".
Şi uneori glumele eroului meu au fost la limită, nu pentru că n-ar fi fost corecte (amuzante, critice, inspirate de realitate), ci pentru că ar fi putut strica "businessul".
Nu ştiu cum e când îşi pregăteşte emisiunea de la TV, dar cred că nici acolo nu le face viaţa prea uşoară producătorilor / şefilor / directorilor.
La o dispută cu producătorul său, Kaufman începe să arunce cu elementele din decor aflate pe platourile de filmare. Acum ceva vreme, eroul meu de astăzi a dat cu telefonul pe fereastră, în timp ce se afla în emisie, în direct, adică. Noroc că telefonul s-a oprit pe balcon, altfel ar fi putut răni un trecător matinal.
În film, Kaufman se joacă cu familia lui şi îşi supune fraţii şi părinţii la tot felul de glume, unele macabre. Aici eroul meu e diferit căci familia e sfântă pentru el. Şi, uite, acum mă aflu pe muchie de cuţit, deoarece urmează să vă povestesc câte ceva despre familia lui şi s-ar putea să se supere.
Are doi fraţi. Pe unul dintre ei nu l-am mai văzut de când era elev la liceu, dar am auzit că acum este student de frunte la UATC, secţia imagine. De celălalt îmi aduc aminte că se născuse într-o zi în care eroul meu era în emisie, aşa că şi-a exprimat public bucuria.
L-am văzut pe micuţ la "Copiii spun lucruri trăznite" şi mi-am spus în gând: "Vai de tatăl lor! Cu doi copii atomici, chiar dacă unul adult, e destul de greu!".
Şi când mă gândesc la familia lui, îmi mai aduc aminte de cozonacii pe care-i mâncam de la mama eroului meu. Ne aducea mereu, de Paşti, cozonaci la radio. (Aceasta informaţie e o noutate pentru cei mai mulţi dintre colegii lui actuali, care cred că vor fi surprinşi să-l descopere şi aşa. În viteza lucrurilor şi a parcurgerii drumurilor către ţintele profesionale, s-au mai schimbat lucrurile şi e din ce în ce mai mic timpul petrecut cu gaşca de la radio. E valabil pentru toată lumea, nu doar pentru eroul meu de astăzi.)
Ca şi Kaufman, personajul meu a întâlnit o doamnă care l-a învins / îmblânzit şi cu care s-a căsătorit recent. (Iubita lui Kaufman îl învinge în ringul de lupte, într-o glumă pe care o face spectatorilor). Cred că e singura persoană care ştie cum "să-l ia" şi cum să-l domolească atunci când e cazul. Se întâmplă adesea ca ea să fie mediatorul între el şi "restul lumii".
În plus, cred că e singura persoană în faţa căreia eroul meu de astăzi se ia în serios sută la sută. (E confortabil să vezi că i-a venit şi lui cineva de hac!)
În Man on the Moon, Kaufman are un tovarăş care-l sprijină mereu, ale cărui glume le suportă fără să atace, chiar dacă le dă replica. "Tovarăşul" este cel care-l ajută să-i scrie textele şi îl însoţeşte în momentele cheie ale vieţii lui.
Eroul meu de astăzi are şi el un asemenea "tovarăş", diferit total (comportament, temperament) de el, dar poate tocmai de aceea fac echipă bună.
La sfârşitul filmului lui Milos Forman, nu ştii foarte sigur dacă Andy Kaufman e personajul bun sau rău... Nici eu nu ştiu să vă spun despre eroul meu dacă e bun de pus la panoul cu "Aşa da!" sau îşi găseşte şi un locşor la "Aşa nu!". Ştiu însă că are o doză de încăpăţânare nativă care a devenit din ce în ce mai mare odată cu succesele personale (fără îndoială, succese meritate şi mult muncite). Are o doză de tupeu şi nebunie care-i dau posibilitatea să intre în pielea unor personaje (Kaufman îi imita pe Elvis şi pe preşedintele american, eroul meu a imitat majoritatea vedetelor de televiziune şi EFECTIV a făcut o obsesie pentru "OBOSITOR"). Are însă şi o doză de copilărie (altfel nu s-ar putea juca tot timpul) şi o mare şi sănătoasă doză de ambiţie (altfel n-ar fi ajuns "o vedetă cunoscută de toată lumea" în condiţiile în care n-a avut pe nimeni care să-l sprijine EFECTIV).
Şi o ultimă paralelă între Kaufman şi personajul meu de astăzi (nu am scris-o până aici tocmai pentru a nu intui numele personajului). Kaufman are două însoţitoare frumuşele, decoltate, elegante: Limonadă şi Pepenaş. Eroul meu are două bebeluşe.
Când va citi aceste rânduri, o să spună precum Kaufman: "Eu nu sunt un comic!" şi o să adauge: "Eu nu spun glume, eu fac pamflet. Eu cârcotesc", pe jumătate reproşându-mi cine ştie ce alte lucruri. Şi eu o să-i răspund calm, cum fac de obicei în disputele noastre: "Ei, şi? Dacă pe mine mă faci să râd?!"