11.05.2003
Povestea care urmează este o mică obrăznicie. O mică răzvrătire. Voi compara lucruri / oameni din realitatea apropiată cu personajele din Lolita, punându-le "etichete". E un subiect delicat (întotdeauna când vorbeşti despre sex şi asociezi poveştile cu persoane reale, lucrurile sunt delicate şi pe muchie de cuţit) şi cu o lună, ba chiar cu două săptămâni, în urmă nu m-aş fi gândit să scriu despre Lolita (tot aşa cum încă mai aştept să-mi fac curaj să scriu despre Infidela lui Adrian Lyne).

Îmi asum riscul de astăzi (între noi fie vorba, unul destul de mic, dar veţi înţelege aceasta puţin mai încolo) căci e jurnalul în care-mi spun părerile, impresiile şi întâmplările pe care le-am trăit. De ce scriu tocmai despre Lolita veţi înţelege însă abia la sfârşitul acestei poveşti, cînd îmi voi dezvălui motivul.

Am văzut filmele (al lui Kubrick şi al lui Lyne), am citit cartea lui Nabokov (a apărut anul acesta o ediţie nouă, la Editura Polirom), dar am rămas restantă la capitolul piesă de teatru.

***

Pentru cei (cât mai puţini, sper) care n-au citit cartea, n-au văzut nici filmele şi nu l-au urmărit nici pe Ştefan Iordache la Teatrul Mic în rolul profesorului Humbert Humbert, iată doar o scurtă referire la subiect (nu de alta, dar trebuie să aibă sens povestea de mai jos).

Lolita este istoria unui domn de vârsta a doua care se îndrăgosteşte şi devine obsedat de o tânără nimfetă, plictisită de viaţa ei de adolescentă obişnuită.

Se pare că Nabokov s-a inspirat pentru cartea sa din scandalul de la începutul secolului trecut, declanşat odată cu cea de-a doua căsătorie a lui Charlie Chaplin, de data aceasta cu o adolescentă, actriţa Lolita McMurry.
Cartea lui Nabokov a înregistrat şi un record special: a fost primul titlu de carte care a ajuns în dicţionarele americane obişnuite, în dreptul cuvîntului "Lolita" fiind menţionat ca explicaţie "o seducătoare adolescentă".

Cartea a cunoscut două ecranizări: una regizată de Stanley Kubrick în 1968 şi cea de-a doua realizată de Adrian Lyne în 1997.

***

Există o secvenţă (chiar la începutul filmului lui Kubrick) care-mi place foarte mult. E secvenţa cea mai încărcată de erotism din întregul film şi dă tonul pentru restul poveştii spunându-ţi despre ce va fi vorba, fără să-ţi arate ceva explicit. E un limbaj pe care l-au pierdut mulţi dintre cineaşti, cum l-au pierdut şi mulţi dintre oamenii obişnuiţi, limbaj pe care ar trebui să-l folosim în viaţa de zi cu zi. Vă descriu secvenţa aici, ca să intraţi în acest fel în atmosferă şi să speraţi că şi în continuarea poveştii de astăzi veţi găsi lucruri la fel de incitante (cu alte cuvinte, trişez un pic).

După un cadru scurt în care apar nişte draperii satinate, un picior rasat al unei tinere (stângul, filmat de la genunchi în jos) se oferă ceremonios, ridicându-se de pe un scaun vechi. Rapid, în vârful degetelor apare scris, pentru identificare, "Lolita", căci curge în paralel şi genericul de început al filmului. O mână de bărbat (dreapta, cu verighetă) îi mângâie uşor talpa dinspre călcâi spre vârful degetelor, apoi începe să-i lăcuiască cu tandreţe şi devotament unghie după unghie. E complicitate în gesturile lui (e ciudat că poartă verighetă, căci gesturile nu sunt ale "soţului", ea e prea tânără), lascivitate şi sex appeal în gesturile ei (e aproape ca de copil piciorul, dar e totuşi foarte sexy) şi un erotism special în toată scena.

Să trecem însă de la film la realitate şi să ne uităm un pic la tinerele care-şi doresc să fie "Lolita".

Falsele Lolite

Petreceţi o jumătate de oră pe oricare dintre cele două canale TV autohtone, specializate în muzică. Veţi avea parte de puştoaice până în 14 ani rujate, rimelate, mişcându-se lasciv şi cântându-vă despre iubirile lor "abisale" (am auzit asta într-un vers!) din viaţa lor de parcă ar fi trăit cel puţin câteva zeci de ani.

E o tânără copilă de 12 ani, venită de undeva din Moldova (acolo e pepiniera naţională de vedete) care cânta de pe la 6 ani şi care în cea mai recentă "creaţie" se mângâie pe tot corpul şi clipoceşte din gene (frumoase, de altfel), dar care gem sub greutatea mascarei (de proastă calitate, de altfel). Ascultaţi-i versurile cântecului, s-ar putea să ajungeţi la concluzia că a avut o viaţă amoroasă cel puţin egală cu a celui mai faimos Don Juan bucureştean (am un nume de Don Juan în minte, dar nu vi-l spun).

Sau luaţi ziarele care publică fotografii cu tinere aspirante la o carieră de fotomodel. Când fetele au sub 18 ani, publicaţiile respective "uită" să le mai menţioneze vârsta, căci ele sunt golaşe expunându-şi lenjeria cu model "panteră" într-un decor care implică neapărat o cuvertură cu modele ţărăneşti şi o sobă de teracotă îmbunătăţită de vreun mileu cu bibelou cu tot. (Mă întreb adesea ce zic părinţii lor când le văd golaşe în ziare, dar n-aş vrea să fiu în pielea tatălui vreuneia dintre ele şi să ascult comentariile "bărbăteşti" ale colegilor de muncă)

Lolitele false n-au seducţia nativă şi nici rafinamentul pe care-l descria Nabokov şi-l expuneau pe ecran Kubrick şi Lyne. Avem însă şi fetiţe frumoase foc, ajunse manechine celebre sau rămase anonime, care ar putea lua minţile oricărui "profesor Humbert".

Eroul meu de astăzi are multe lucruri în comun cu filmul / cartea Lolita, dar este un domn şi nu o adolescentă plictisită pusă pe sedus.

Să începem însă cu asemănările "uşoare".

Fenomenul Lolita a început cu o carte (publicată în 1955, interzisă în Paris între 1956- 1958, citită doar în varianta cenzurată în America până la începutul anilor '60). Domnul despre care vă vorbesc astăzi şi-a publicat viaţa (care seamănă - în partea amoroasă - cu povestea din Lolita) într-o carte care-i poartă numele. Cartea a apărut la Paris în 1984 şi n-a fost tradusă niciodată în România.

Eroul meu împlineşte 70 de ani în august, dar nu-şi arată vârsta. E simpatic, jovial, într-o formă fizică bună. (Când l-am văzut am fost surprinsă să constat ce mic de statură este!)

Şi-a început cariera ca actor de teatru. A prins şi câteva mici roluri în filme şi puţin mai târziu s-a orientat către regie. "Ştiu şi cum e de partea cealaltă, am fost şi actor" mărturisea personajul meu, acelaşi care pentru cel mai recent film al său, i-a cerut actorului din rolul principal să-şi vândă casa şi maşina, să se despartă de iubită, să se înfometeze două luni şi să stea închis într-o cameră mai multe zile, ca să înţeleagă singurătatea şi teama de foame.

A avut întotdeauna (sau a recunoscut mai multe decât ceilalţi) o atracţie specială pentru sex (o viaţă privată tumultuoasă) sau secvenţe erotice puse pe ecran. "Îmi place nuditatea femeilor. Sunt superbe goale, pe ecran. Îmi plac şi bărbaţii goi, pe ecran", a mărturisit cândva într-un interviu.

A fost căsătorit de trei ori, iar relaţia sexuală nonconformistă şi, să o numim, "în a toate experimentală" cu cea de-a doua lui soţie a fost prezentă în publicaţiile vremii.

A avut şi are o fascinaţie pentru puştoaicele frumoase. După cel de-al doilea mariaj, s-a îndrăgostit şi a avut o relaţie (mult mediatizată) cu una dintre actriţele care a jucat într-unul din filmele sale. Tânăra avea la vremea respectivă 15 ani, acum e o actriţă celebră şi recunoscută ca atare de toată lumea. Apoi a fost implicat într-un scandal sexual cu o fetiţă de 13 ani.

Oricât ar părea de asemănător, nu vă vorbesc de Woody Allen! Eroul meu e mai frumos decât Woody Allen (nici nu e greu să fii mai frumos decât Woody), e mai şarmant şi mai preocupat de imaginea lui. E foarte politicos (a întârziat 5 minute la întâlnire şi şi-a cerut, elegant, scuze). E puţin timid, deşi are mai multe premii şi distincţii decât aş putea eu transcrie aici. Cred că se simte uşor inconfortabil când e lăudat. L-am văzut rozându-şi uşor unghiile în timp ce o persoană alăturată menţiona distincţiile obţinute cu ultima sa creaţie (şi-a mai apropiat degetele de buze, ştergându-le în trecere, de fiecare dată când cineva îl lăuda). Mi-a plăcut tunsoarea lui modernă, ciufulită şi părul vopsit (inteligent, cu o culoare nisipie care-l face grizonat, dar care-i ascunde firele albe) şi veştmintele tinereşti (tricou alb, jeans şi un sacou lejer prezent cât să marcheze respectul faţă de interlocutori, pentru că a fost dezbrăcat repede). Ştiu puţine lucruri despre el, printre acestea preferinţele cinematografice: filmele vechi de groază, Hitchcock, dar şi Usual Suspects şi Pulp Fiction.

Pentru mine el e profesorul Humbert din realitate. E educat, e rasat şi îi plac femeile tinere, copilele. N-a avut o viaţă uşoară. I-a murit cea de-a doua soţie, ucisă de un criminal în serie pe când era gravidă cu fetiţa lor, a fost acuzat de viol asupra unei tinere de 13 ani (şi-a recunoscut vina, dar pedeapsa cu puşcăria e încă în vigoare deşi nu a executat-o niciodată).

(Până acum ar fi trebuit să-l recunoaşteţi. A fost zilele trecute în România şi ne-a vorbit despre cel mai recent film al său, premiat la Cannes, Oscar şi Bafta.)

Ştiu că într-un fel e o mică obrăznicie comparaţia pe care tocmai am făcut-o; regizorul vs Lolita, pentru că el - regizorul / eroul e un cineast de geniu. În anii de început ai carierei sale a fost considerat "briliant". Apoi viaţa privată a ajuns în atenţia presei şi i-a umbrit rezultatele cinematografice. (Cam la fel am făcut şi eu acum şi o să încerc să recuperez pe ultima sută de metri). A ajuns acum să fie timorat de gândul că iar va fi întrebat despre scandalurile sexuale din viaţa sa, aşa încât jurnaliştii sunt avertizaţi agresiv că la o singură întrebare despre viaţa personală, regizorul se ridică şi pleacă.

La întâlnirea cu presa de zilele trecute, regizorul - ale cărui merite cinematografice sunt indiscutabile - a susţinut că nu va face niciodată un film autobiografic pentru că, în dorinţa de a face un film care să placă publicului, va trebui să amestece realitatea cu ficţiunea. Aşa că rezultatul ar fi, citez, "un bastard". Ei bine, cu cea mai recentă creaţie a sa tocmai asta a făcut, a amestecat realitatea - adică viaţa lui, cu ficţiunea - adică viaţa unui pianist - şi a ieşit o poveste lungă din care nici măcar acordurile pianului, căci tot e vorba despre Pianistul, nu l-au mai salvat.

La ceremonia de deschidere a Festivalului European de Film, eroul meu de astăzi a ţinut un discurs în care a spus că n-a mai întâlnit o adunare atât de numeroasă şi de caldă. Sala Palatului are exact 4100 de locuri, iar sala de la Cannes (unde filmul său a fost premiat şi aplaudat) peste 6000, ca să nu mai vorbesc de sala în care se desfăşoară ceremonia de decernare a premiilor Oscar care are mult mai multe locuri (chiar dacă nu a văzut-o la faţa locului, tot s-a uitat la televizor şi a văzut aplauzele celor de acolo). Prin urmare, nu mi-a plăcut amabilitatea exagerată a discursului, şi de aceea astăzi, în spirit de frondă, mi-am permis să-l compar cu profesorul Humbert din Lolita. Cînd o să citească fila asta sper să nu se supere pe mine. Măcar să nu se supere prea tare ...

0 comentarii

Rubricile categoriei

Jurnal de cinefilFilme la LiterNet

Publicitate

Sus