18.05.2003
Sunt o persoană pătimaşă şi pasională şi poate tocmai de aceea "fac urât" la furie. Mă înfurie prostia, delăsarea, minciuna, infidelitatea (pe toată scala posibilă - de la cea în dragoste şi până la infidelitatea / neloialitatea într-o prietenie), mizeria, superficialitatea / lucrul făcut doar ca să zici că l-ai făcut. Mă mai înfurie răutatea intenţionată, dorinţa unora de a-i distruge pe alţii - când e loc destul pe lume pentru toţi, dorinţa altora de a se folosi de cei din jurul lor. Mă mai înfurie oamenii nepregătiţi profesional care nu sunt conştienţi de cât (nu) ştiu. Partea "rea" a lucrurilor este că mă înfurie toate acestea şi când nu sunt eu implicată direct în întâmplări / fapte / evenimente, când li se întâmplă toate acestea prietenilor mei, oamenilor care-mi sunt dragi sau, pur şi simplu, unor oameni pe care eu îi intuiesc că au suflet bun.
De fapt, sunt un om normal, căci şi pe voi vă înfurie tot lucrurile / faptele / întâmplările acestea.

Mi-a plăcut mult filmul despre care vorbesc astăzi şi, recunosc, n-am să pot să fiu niciodată obiectivă când vine vorba despre o creaţie a lui Radu Muntean. El este cel care se află în spatele spoturilor publicitare Europa FM (cu ciobanul care cântă la frunză chemându-şi măgarul purtător de radio, ca să asculte ştirile) şi Radio 21 (cu băiatul care se crede DJ, face dedicaţii la locul de muncă şi se ceartă cu Mariana de la contabilitate). Aşa că l-am văzut pe Radu Muntean la muncă, l-am văzut repetând la nesfârşit aceiaşi secvenţă împreună cu actorii, cu acelaşi entuziasm de fiecare dată, găsind mereu o glumă de făcut, mobilizându-şi mereu echipa, indiferent de numărul de ore care s-au scurs de la prima rostire a magicului cuvânt "Acţiune!". Ştiu, deci, câtă pasiune pune tânărul acesta în munca lui şi, prin urmare, îi privesc altfel - subiectiv - creaţiile.


* * * *

Furia este o poveste - radiografie a societăţii româneşti în care eroii sunt tinerii. Dacă n-aţi văzut filmul, e bine să ştiţi că el va rula, la Cluj săptămâna viitoare, în cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania, dar mai poate fi găsit şi în Bucureşti la cinematografele de cartier.

Când am scris cronica pentru acest film, la vremea lansării sale, am rezumat subiectul astfel: un pariu aranjat în schimbul acordării de timp pentru plata unei datorii, o intrigă cu mafioţi, câteva urmăriri cu maşini, o crimă, o secvenţă de sex, bătaie corp la corp, o coloană sonoră modernă şi occidentală (dar scrisă în România) şi un final simplu care nu-ţi dă bătăi de cap.

La câteva luni bune de la vizionare, încă mai îmi aduc aminte, în detaliu, secvenţa în care cadavrul este transportat pentru a fi şterse urmele crimei, iar bocancul din piciorul neînsufleţit se loveşte cu putere la "aterizarea" în maşină. E un prim plan superb acolo, sincronizat perfect cu coloana sonoră. Tot aşa cum mai îmi aduc aminte secvenţa în care Dorina Chiriac - în film copila unor pitici - povesteşte că a făcut ceva economii "vreo 300 de dolari" şi îl invită pe fostul ei coleg de liceu să plece dincolo: "Ai paşaport?"


* * * *

E simplu să scriu despre furiile din realitate care seamănă cu cele din filmul lui Radu Muntean (am spus / scris la vremea lansării că sunt mai multe furii în acest film). E simplu pentru că povestea e reală, e inspirată de lucruri de lângă noi şi are personaje pe care le întâlneşti la tot pasul. În plus, în jurul nostru sunt multe alte lucruri care ne duc în starea aceea de iritare pe care dicţionarul o numeşte furie. Am să-mi fac însă viaţa grea şi am să aleg exemple mai puţin obişnuite.

Furia "margaonilor"

În film e un "mafiot" care se ocupă cu cursele ilegale de maşini, care îl simpatizează, ba chiar e protectorul lui Adrian (Copilul) Minune - în propriul său rol. Mafiotul vorbeşte colorat, înjură minereşte şi scuipă birjăreşte. Are mult aur la gât şi prin casă; e imaginea tipică a ceea ce în popor se numeşte "margaon". Personajul acesta e furios căci doi golănaşi (eroii filmului) l-au făcut să piardă bani mulţi la curse, aşa că îşi varsă focul pe ei.
Acum câteva săptămîni, ziarele, ba chiar şi posturile de televiziune, relatau limbajul de "margaon" folosit de două personaje îmbrăcate la costume şi amplasate bine merci pe scaune de parlamentar. Domnii în cauză îşi trimiteau sms-uri de Paşte în care îşi descărcau furiile acumulate în perioada de dinaintea sărbătorii creştine; se înghesuiau, care mai de care, să folosească cuvinte mai umilitoare şi nu se deosebeau prea mult de margaonul din filmul lui Muntean. Nu mai conta că era cea mai mare sărbătoare creştină, ei erau furioşi şi aveau ceva de împărţit.

Numai că uitându-te la ei, te apucă furia pe tine / spectatorul / cititorul, căci "margaonii" aceştia erau - şi mai sunt - "aleşii naţiunii", vorba lui Caragiale.


Furia cineaştilor şi a cinefililor

Tot cu câteva săptămâni în urmă, un grup de tineri cineaşti, printre care şi regizorul filmului de astăzi, îşi manifestau furios dezaprobarea pentru rezultatele unui concurs (singurul!) care stabilea cine sunt fericiţii care beneficiază de finanţare pentru viitoarele proiecte cinematografice. Se mai aflau în gaşca "tinerilor furioşi", regizorul de la Occident şi cel de la Marfa şi banii, dar şi directorul Festivalului Internaţional de Film Transilvania. Toţi talentaţi, toţi premianţi, toţi recunoscuţi în branşă drept "viitorul cinematografiei române". Toţi însă, fără bani de la buget.

Când mă uitam la o dezbatere televizată în care îl înfruntau pe domnul care a făcut cele mai multe filme istorice din cinematografia noastră şi care a ajuns în cartea recordurilor drept "regizorul care foloseşte cei mai puţini metri de peliculă pentru o secvenţă de luptă", m-a apucat şi pe mine furia.

M-am gândit că am văzut o statistică în care se spune că în România sunt peste 5000 de oraşe mari în care nu mai există nici un cinematograf şi mi-am adus aminte, din nou, de filmul Furia. Aş fi vrut să le spun tinerilor cineaşti furioşi aşa cum o făcea Dorina Chiriac în film: "Aveţi paşaport?"


V-aş mai putea descrie şi alte furii cotidiene:
Vecinul meu de la parter îşi înjură tatăl, periodic - cu vorbe pline de furie şi venin, iar bătrânul perseverează să vină să-şi vadă nepotul la prima oră a dimineţii, înainte de plecarea micuţului la scoală; nu pot să-mi imaginez şi nici nu vreau să ştiu ce suferinţe se ascund în spatele furiei fiului împotriva tatălui.
Sau... Pe mine mă apucă furia de câte ori văd spoturile publicitare care intenţionează să educe publicul să citească eticheta produsului înainte de cumpărare; e mai mult decât lăudabilă iniţiativa, dar mă înfurie dorinţa de publicitate cu orice preţ a instituţiei care a avut aceasta iniţiativă şi care a cerut să-i fie menţionat numele în spoturile în cauză; e ca şi cum, după ce aţi fi dat de pomană cuiva - adică aţi fi făcut un bine - v-aţi fi pus o pancartă pe piept ca să ştie toată lumea fapta voastră.
Sau... las aici loc liber pentru furia pe care o simţi când întâlneşti un funcţionar nesimţit care te priveşte superior de dincolo de geamul ghişeului, pentru furia care apare când te stropeşte o maşină care trece prin singura baltă care e pe stradă, pentru furia de şofer îndreptată asupra celorlalţi şoferi, pentru furia de femeie bătută de soţ - femeie care nu are curajul să plece de acasă aşa că îşi înghite vorbele, sau pentru furia adolescenţilor apărută din orice, pentru că aşa e vârsta, sau pentru furia ... completaţi voi mai departe.


Şi pentru că tot m-am reîntâlnit zilele acestea cu un "furios" adevărat, răzvrătit şi plin de pasiune când e vorba de munca lui (din această cauză am şi ales astăzi filmul Furia), vă transcriu aici cuvintele sale.
Să nu vă închipuiţi că eu mă cred adevărat. Să nu vă închipuiţi nici că eu m-aş crede neadevărat. Vă jur că nu-mi pasă dacă veţi observa contraziceri, pe care nu am făcut nici un efort să le înlătur; nici dacă veţi sublinia erori, pentru că erorile le aveţi şi dvs, în măsura exactă în care le am şi eu; nici dacă mă veţi acuza de superficialitate, deoarece nu am vrut să mă obosesc aprofundând prea mult atâtea lucruri care nu mă interesează; le-am scris, aceste şiruri de propoziţii, dintr-o dată, fără nici o ştersătură, ocolind orice dificultate, ocolind orice oboseală; am scris aceste lucruri cu desăvârşire la întâmplare, având siguranţa însă că aceste laturi şi aceste faruri vă pot, ici -colo, lămuri, încurca sau îndemna în preocupările dvs, neimportante.[...] Veţi mai spune, poate, că ceea ce numiţi impertinenţele mele sunt gratuite. Ei şi ce-i dacă sunt gratuite? Că nu am autoritatea morală sau intelectuală să vi le fac? [...] De altfel nici d-voastră nu aveţi autoritatea morală sau intelectuală să-mi reproşaţi ceva; şi de-altfel meritaţi răfuiala asta aşa în principiu, şi primiţi-o dacă sunteţi morali de oriunde ar veni. Şi încă ceva: vă acuz pe d-voastră şi circumstanţele d-voastră istorice (nu sunt oamenii sub vremuri, ci bietele vremuri sub om) de toate insuficienţele mele de inteligenţă, de cultură, de trăire intelectuală, de genialitate; [...]de faptul că occidentalii cred că Sofia este capitala României şi Bucureştii capitala Bulgariei; de faptul că românul este în ochii obosiţi, dar cunoscători, dar lucizi ai francezului şi ai englezului, un personagiu de operetă; Domniile Voastre sunt vinovate de faptul că generaţia de astăzi nu va fi mai deşteaptă şi va rata ca generaţiile ce ne-au precedat; d-voastră sunteţi vinovaţi, în sfârşit, de faptul că nu am o solidă cultură umanistică, de faptul că nu citesc cărţi decât cu efort, fără voluptate şi numai ca să fiu informat.

Textul acesta furios a fost scris în 1934 de Eugen Ionescu (NU, ediţia a II-a, Editura Humanitas, 2002).
N-ar trebui oare să fim furioşi pe noi, pe cei din jur, pe societate (şi pe oricine altcineva pe care am putea da vina că nu ne-am putut schimba) că aceste rânduri sunt mai actuale ca niciodată, deşi au fost scrise în urmă cu aproape 70 de ani?!

0 comentarii

Rubricile categoriei

Jurnal de cinefilFilme la LiterNet

Publicitate

Sus