25.05.2003
Nimic nu se compară cu dragostea de / pentru mama. E ceva nativ, instinctual. Există studii care arată că pupilele oamenilor se dilată involuntar când văd un nou născut şi asta pentru că se trezeşte în noi, indiferent de sex, o amintire despre relaţia cu mama. (Despre aceasta puteţi citi în cartea lui Jacquesc Cosnier, Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Ed Polirom 2002. Această reacţie involuntară e speculată mult în reclame şi teoreticienii au creat deja genuri de mesaje publicitare "copil-copil" sau "copil-părinte" pe care le servim elegant în multe dintre spoturile de pe micile ecrane.)

În povestea din fila de astăzi am să folosesc tot timpul titlul englezesc al filmului pentru că e mai accesibil decât cel în spaniolă şi pare ceva mai neutru decât cel în româneşte. Pentru că n-am de gând să vă spun chiar totul despre mama MEA.

Mama e o femeie simplă. Locuieşte cu tata într-un orăşel din sudul ţării, foarte aproape de satul în care s-a născut Marin Preda şi, de aceea, spun adesea, cu drag, despre părinţii mei că sunt nişte "moromeţi ceva mai încălţaţi". Mama m-a învăţat lucrurile simple: să nu mint, să nu fur, să nu-mi fie ruşine să muncesc oricât de grea ar fi munca, să nu înşel, dar nici să nu mă las înşelată. Mi-a spus odată, cu înţelepciunea omului simplu, că n-am de ce să invidiez pe nimeni. Orice reuşită a altcuiva, care ar putea să-mi trezească invidia, ar trebui, mai degrabă, să mă stimuleze " Şi ăla e tot om!", a spus atunci şi mai ţin minte continuarea "Are tot un cap. Dacă a reuşit el, pot şi alţii, poţi şi tu".

N-am fost (nici acum nu sunt) un copil care să nu facă probleme. Am (avut) întotdeauna ceva de spus, ceva de comentat şi, spre supărarea părinţilor mei, ajung la casa părintească de Paşti şi de Crăciun, plus la zilele lor aniversare. Uneori nici atât. Trimit bani acasă cu motivul declarat că încerc să le fac alor mei viaţa mai uşoară, dar eu ştiu că, într-un fel, încerc să-mi înlătur mustrările de conştiinţă pentru că îi văd atât de rar şi pentru că, de la o vizită la alta, observ cât de mult au îmbătrânit.

***

După o serie de filme în care a exploatat şi explorat dragostea în forma ei directă - femeie vs bărbat - Pedro Almodovar a realizat (scris şi regizat) în 1999 un film care, deşi nu e o odă în stilul clasic, e un cadou frumos pentru mamele de oriunde.

All about my mother este povestea a patru femei care sînt legate între ele într-un mod special. Totul pleacă de la una dintre femei căreia îi moare fiul de numai 17 ani şi porneşte în căutarea tatălui copilului, un bărbat care între timp a devenit femeie.
Prezentată sub o formă artistică specială, cu evenimente extreme descrise şocant, pelicula ascunde o poveste emoţionantă despre valorile familiei.
La sfârşitul filmului te gândeşti cât de bine este că în viaţa ta, de om obişnuit care nu trăieşte (decât extrem de rar) în extreme, poţi să-i ajuţi pe alţii şi să trăieşti onest.

***

Ca spectator, plătitor de bilet la cinema, te întrebi ce legătură are filmul acesta cu Almodovar? Acum mă gândesc că vă veţi întreba care e legătura cu mama mea (în afara titlului, desigur). Sau, cărei alte femei i-aş face onoarea de a o aşeza alături de mama; de a recunoaşte că uitându-mă la ea, ascultând-o, urmărindu-i gesturile şi reacţiile, m-am gândit la mama MEA?!

Răspunsurile sunt simple. Dacă vă aşteptaţi ca acest film să fie o retrospectivă a vieţii de familie a celui mai celebru regizor spaniol al momentului, atunci s-ar putea să aveţi o surpriză. Filmul nu este despre Almodovar, nu în sensul direct; sunt lucruri în film despre care ştim sigur că nu i s-au întâmplat regizorului.
Dar în alt sens, filmul este despre mama lui; şi despre mama mea; şi despre mama ta. Şi despre doamna despre care vreau să vă vorbesc astăzi.

E un film despre o femeie care e loială şi se adaptează situaţiilor pe care le trăieşte. Luptă pentru ce e al ei şi reuşeşte să supravieţuiască pierderii mai multor persoane importante din viaţa ei.
Doamnă despre care vă vorbesc astăzi a fost mai mult de jumătate din viaţa ei, o femeie foarte, foarte săracă. Dar a fost întotdeauna foarte curată. "Când era foarte săracă şi în casă, pe jos, avea pământ, în fiecare zi stropea cu apă şi mătura", a mărturisit despre ea, copilul vecinilor. S-a adaptat şi ea situaţiilor pe care viaţa i le-a pus în faţă şi a avut într-o vreme probleme cu drogurile şi cu alcoolul. Acum nu poate să se despartă de ţigări şi, chiar şi în timpul reprezentaţiilor sale, fumează. (Şi femeile din filmele lui Almodovar fumează. Mult.)

Cele patru femei din All about my mother au caracteristici bizare, sunt ieşite din tiparele obişnuite, dar regizorul (care e şi scenaristul poveştii) nu accentuează caracteristicile ciudate ale fiecărui personaj, ci se concentrează asupra "normalităţii" lor. Sunt aduse la viaţă ca personaje pentru care ai simpatie, iar fiecare relaţie din film e privită cu dragoste, tandreţe şi consideraţie. (Între timp, Almodovar şi-a desăvârşit abilitatea de a prezenta personaje ciudate într-o formă mai mult decât umană şi Hable con ella e, pur şi simplu, o capodoperă.)

Doamnă mea are şi ea ciudăţeniile ei, venite cel mai adesea din timiditate şi dintr-o educaţie foarte simplă. La singura scoală pe care a făcut-o, a învăţat să coasă şi să gătească. "Era o şcoală domestică", a explicat acelaşi copil al vecinilor. Doar că acum graţie harului ei, e prezentată regilor şi a cântat la ziua împăratului Japoniei.

E o femeie a cărei generozitate te şochează (are acasă doi bucătari de la cel mai celebru hotel din zonă, bucătari care vin să gătească zilnic pentru 150 de săraci). E o femeie care n-a uitat niciodată de unde a plecat şi acum doi ani a aflat despre un copil suspect de epilepsie care trebuia tratat în afara ţării. Pentru tratament erau necesari 15.000 de dolari. "Nici n-a stat pe gânduri. Cum a auzit, s-a dus să vadă copilul, s-a informat prin oamenii ei cât costă tratamentul, unde trebuie să transfere banii, le-a făcut paşapoarte părinţilor copilului şi a treia zi i-a trimis la clinică", povesteşte acelaşi copil al vecinilor, căci ea nu se laudă niciodată cu faptele-i generoase.

Ca femeia din filmul lui Almodovar am plecat şi eu în căutarea doamnei mele, după ce am auzit că vine la noi în ţară... Habar nu aveam ce face în viaţa privată şi nici muzica ei nu o cunoşteam, cu excepţia unui singur cântec despre care vă povestesc un pic mai încolo.

La început n-am vrut să merg la concertul ei, trebuia să onorez invitaţia unor colegi de breaslă care aniversau trei anişori de la lansarea revistei lor. (E vorba despre revista VIVA, La mulţi ani!). M-am răzgândit după ce am citit lucrurile pe care tocmai vi le-am povestit, pentru că m-am gândit că trebuie să fie o femeie specială şi că ar fi o experienţă frumoasă pentru mine să o văd cât mai aproape. Că aş avea de învăţat. Că aş trăi ceva nou. Că aş putea încerca alte emoţii. Şi nu m-am înşelat. (Mi-am spus că voi ajunge după aceea la petrecerea revistei, dar - la sfârşit - mi-am dorit să fac altceva ...)

Într-o joi în care saloanele de coafură din Bucureşti au fost solicitate la maximum (când sunt în acelaşi timp două evenimente mondene de mare rang, e întotdeauna aglomeraţie la coafor), am fost să o văd. Am râs la intrare cu prietenii care mi-au dat o invitaţie în ultimul moment. Era acolo o desfăşurare de toalete, bijuterii şi parfumuri ameţitoare care te oboseau un pic. (Lui Alex - nu vă spun şi celălalt nume al lui, căci e celebru şi poate se supără! - i-a plăcut Gina Pistol. Avea o fustă de jeans cam cât o batistuţă, dar arăta superb. Ne-am amuzat pe seama unui stripper venit în cârje, a unui latin lover, cântăreţ, care avea nişte pantaloni ca de trening - ştiu, aşa e trendy - şi am bârfit, între fete - excluzându-l un pic pe Alex - duduile celebre care treceau, ne salutau sau nici măcar nu ne cunoşteau.)

Tot fastul acesta, toată aglomeraţia colorată de rochiţe, bluziţe, fustiţe (care aducea un pic cu scena circului ambulant întâlnit de eroina lui Almodovar pe drumul către tătal copilului) şi toate comentariile "binevoitoare" pe care le întâlneşti la reuniunile mondene s-au dus în momentul în care am intrat în sală. Am intrat (la fel cum mi se întâmplă cu filmele lui Almodovar) într-o altă lume, într-o altă poveste. Era un sunet divin acolo, foarte clar şi foarte special. (Cine face sonorizarea?, a întrebat Laura uşor ca să nu-i deranjeze pe cei din jur... Sună demenţial, am zis eu, la fel de uşor, la urechea ei.)

Şi-am ascultat în linişte ceea ce se desfăşura în faţa ochilor şi urechilor noastre. Simplitatea nu poate fi descrisă (decât de cei care mânuiesc genial cuvintele) şi, dacă n-aţi fost acolo, deşi aş vrea să vă ajut un pic să simţiţi ce am simţit noi, nu prea pot. Ascultând, m-am gândit la Almodovar (văzusem cu câteva zile înainte Hable con ella şi mă aflam într-o campanie susţinută prin care încercam să-mi trimit prietenii la film. Apropo, să vedeţi filmul, e genial!) şi la faptul că filmele lui sunt la limita dintre tragedie şi soap-opera, tot aşa cum muzica pe care o ascultam era la limita dintre muzica populară cântată în cârciumi şi jazz, ba pe alocuri, chiar muzică clasică.

M-a şocat simplitatea doamnei mele, m-au emoţionat gesturile ei de timiditate - strângea pumnii şi îi întorcea către exteriorul trupului, cu mâinile lăsate în jos pe lângă corp - când o sală de peste 4000 de oameni o aplauda frenetic, mi-a plăcut pauza de ţigară (deşi nu-mi plac femeile când / care fumează) şi fără să ştiu un cuvânt în limba în care cânta, am înţeles că era vorba de dragoste, de despărţire, de bucuriile mari sau de fericirile mici, de zi cu zi. Ca în filmele lui Almodovar.

Simplitatea ei, gesturile-i emotive în faţa bucuriei publicului, picioarele goale pe scenă m-au dus cu gândul la mama... Ştiu că e o reacţie egoistă, căci am pus-o pe mama MEA alături de o minune a pământului, dar nu credem / simţim cu toţii aceasta despre mamele noastre?!

Aşa că, la bis, când cu vocea ei guturală, clară şi foarte, foarte sexy cânta singurul cântec pe care-l ştiam şi eu (şi asta pentru că fusese în coloana sonoră a filmului Great Expectations - o minunăţie de film, voi scrie curând şi despre el!), m-am gândit la puritate, la tandreţe, la sentimentele calde de familie şi ... la mama mea. (Au aproape aceeaşi vârstă). Doamnă de pe scenă şi-a scuturat puţin vocea în timpul cântecului (şi eu, care de obicei sunt foarte critică, am zâmbit în faţa naturaleţei cu care a făcut acest gest) şi m-am gândit la o mamă care-şi leagănă pruncul la piept cântându-i cântecul acesta care e de dragoste, dar ar putea să fie şi de leagăn. Şi-am văzut cu ochii minţii cum mama din mintea mea îşi săruta în creştetul capului copilul, aproape adormit... un sărut absolut... Şi-am continuat să aud uşor: Besame, besame mucho...

Apoi, când am ajuns acasă, ca atunci când am văzut All about my mother, mi-am sunat părinţii să-i întreb ce mai fac... Era aproape miezul nopţii, dormeau...

0 comentarii

Rubricile categoriei

Jurnal de cinefilFilme la LiterNet

Publicitate

Sus