Fila aceasta de jurnal a apărut ca de nicăieri. În urmă cu câteva săptămâni nu ştiam mai nimic despre viaţa personajului de astăzi, cu excepţia câtorva romane citite în liceu. Despre film auzisem dar, chiar şi după ce l-am văzut, nu m-am gândit să scriu despre el.
Întâmplarea face ca în vacanţa de Paşte să fi citit romanul lui Cunningham (Orele, Ed Polirom, 2003) şi, undeva pe drumul dintre Sighişoara şi Sibiu, să încep o conversaţie despre o doamnă îndrăgostită de un scriitor celebru, doamnă care a scris poate cel mai frumos roman al perioadei interbelice. Aşa am început să merg pe firul unei idile despre care am să vă vorbesc săptămâna viitoare (ca să vă mai las timp să vedeţi filmul The hours) şi, din carte în carte (am parcurs cinci titluri), am ajuns la un prieten al cuplului despre care tocmai vorbeam. Am vrut să văd şi cealaltă faţă a acestui cuplu, să ascult / citesc şi o părere din afară, aşa că am început să parcurg jurnalul acestui prieten al celor doi îndrăgostiţi. Am descoperit câteva mărturisiri cutremurătoare despre un domn a cărui religie / origine nu o ştiam, dar nici nu cred că m-ar fi interesat vreodată (eventual doar ca să-mi fie ruşine de faptele semenilor mei) pentru că nu aş apreciat diferit scrierile sale.
***
Filmul lui Roman Polanski, Pianistul, s-a bucurat de multă publicitate (şi) în ţara noastră şi de aceea nu intenţionez să mă mai opresc foarte mult asupra subiectului său.
Pentru cei care nu l-au văzut, doar câteva amănunte: pelicula este povestea reală a pianistului Wladyslaw Szpilman care a reuşit să scape din lagărul nazist, dar care trece pe parcursul a câţiva ani prin transformări şocante, cunoscând foametea, singurătatea, frigul, teroarea nazistă.
Nu mi-a plăcut filmul, cu două mici excepţii, nu m-a emoţionat nici o secvenţă (deşi, de obicei, mă emoţionează suferinţa semenilor mei), mi s-a părut că peliculei i-a lipsit acea sclipire care să mă facă pe mine să rămân cu o amintire puternică, amintire care să-mi zbârlească pielea. Mai ales că subiectul era generos. Iar povestea întinsă pe (prea) multe minute de peliculă.
***
În fila de jurnal de astăzi nu e vorba însă despre cât de reuşit e filmul lui Polanski, despre cât de meritate îi sunt premiile obţinute şi nici despre performanţele actoriceşti (şi umane!) ale actorului din rolul principal (Adrian Brody a slăbit inuman de mult pe perioada filmărilor, s-a izolat ca să simtă ceea ce înseamnă cu adevărat singurătatea şi a fost la un pas de nebunie).
În jurnalul de astăzi e vorba despre un evreu celebru. Pur şi simplu.
Habar n-am care dintre prietenii mei sunt evrei, dacă or fi printre ei evrei, habar n-am ce religie au... Nu e important pentru mine la ce Dumnezeu se închină, dacă se închină. Altele sunt motivele pentru care suntem aproape unii de alţii, altele sunt motivele pentru care ne "îndepărtăm" unii de alţii.
Ştiu bancuri cu evrei, mi-ar plăcea să am spiritul lor de afaceri (e proverbial, dar habar n-am dacă e şi real) şi am mai văzut, din când în când, filme cu şi despre ei.
Glumesc adesea cu prietenii mei când facem pronosticurile pentru câştigătorii Oscarurilor spunând că seara ceremoniei decernării premiilor Academiei Americane de Film este a doua sărbătoare evreiască a anului, după Sabbat.
Pariez mereu pe peliculele care vorbesc despre terorile la care au fost supuşi evreii de către nazişti. Când mai mult de jumătate din membrii Academiei, sau rude ale lor, au trăit respectivele orori, e normal să se regăsească în povestea din film şi prin urmare să o voteze.
Astăzi vorbim însă despre un domn care seamănă teribil de tare cu eroul lui Polanski, de la muzică şi până la singurătate, de la suferinţă şi până la credinţă.
Numele cu care s-a născut a fost Hechter, deşi noi îl ştim sub un cu totul alt nume (pe care vi-l destăinui la sfârşit). Jurnalul care m-a inspirat în această asociere a început a fi scris pe vremea când eroul meu avea 28 de ani.
Eroul meu de astăzi a fost prieten cu Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Eugen Ionescu, iar în piesele sale de teatru puse pe scena Naţionalului bucureştean au jucat Vraca sau Radu Beligan, pe atunci tânăr aflat la începutul carierei.
Nu ştiu dacă vi s-a spus la şcoala cine se "ascunde" sub numele Hechter. Profesorii mei de română n-au făcut-o. Aşa că am fost surprinsă când i-am aflat identitatea şi cum povestea lui seamănă cu cea a pianistului lui Polanksi, mi-am zis să vă destăinui şi vouă mica mea descoperire. (Pentru cei care au terminat literele, "descoperirea mea" e probabil o copilărie, dar ... mai bine mai târziu decât niciodată.)
Pentru un film care se numeşte Pianistul, pelicula lui Polanski conţine mult prea puţină muzică. "N-am vrut să manipulez " a spus regizorul, zâmbind frumos, la conferinţa de presă de la Bucureşti. Cartea prin care mi-am văzut altfel eroul de astăzi e însă plină de muzică. Prima însemnare din jurnal face referire la un concert, iar de aici încolo există prea puţine zile în care nu sunt menţionate concerte sau compozitori.
Marţi 12 februarie 1935. Radioul e deschis la Praga. Am ascultat un concert în G-dur de J.S. Bach, pentru trompetă, oboi, cembal (clavecin) şi orchestră.
(Când am citit aceste rânduri m-am gândit că mărturia ar putea fi folosită la o campanie de imagine care să arate puterea radioului. Pentru că tot există o mulţime de studii citite / citate de C.N.A. care spun că în România radioul e ascultat mai puţin decât în alte ţări. Uite că şi eu mă supun acestei statistici şi prefer TV-ul în locul radioului. Acum când scriu fila de jurnal mă uit / ascult (la) Mezzo. Pentru că vreau să fiu în atmosferă; e un concert de pian. Am nevoie de atmosferă; tocmai am fost la o reuniune mondenă, lansarea unui parfum cu numele unei dudui care cântă şi care e impresariată de un evreu. Am mereu nevoie de "recuperare" după astfel de escapade mondene.)
Pianistul este un film despre un om - evreu - care trăieşte, într-o singurătate de nedescris, prin muzică şi care stă o vreme (ascunzându-se de nazişti) într-o cameră cu un pian, dar nu poate cânta pentru că l-ar auzi vecinii care cred că apartamentul e nelocuit. Aşa că îşi mişcă degetele deasupra clapelor ca şi cum ar cânta, iar muzica se aude doar în mintea lui. E o metaforă frumoasă şi te surprinde, emoţionează chiar, dragostea aceasta pentru muzică.
Eroul meu, Hechter, scrie în Jurnal:
Vineri , 25 decemvrie (1942). Prima zi de Crăciun. Acasă toată ziua. Nimeni nu mă cheamă şi nu caut pe nimeni. Singurătatea mea e mereu mai mare. Din cei 3500 de lei pe care îi mai aveam ieri, cu 2000 am cumpărat un concert de Bach. Inconştienţă? Nu. Simţeam şi eu nevoia să cumpăr ceva în oraşul ăsta care ieri părea invadat de oameni fericiţi, alergând după târguieli - protocol care totdeauna m-a umilit pentru că totdeauna am fost şi mai ales m-am simţit, sărac. Concertul (in re minor, pentru pian şi orchestră) e de o gravitate şi în acelaşi timp de o strălucire minunată. L-am ascultat aseară de două ori, astăzi de trei ori. Andantele începe şi sfârşeşte cu o frază de o intensitate wagneriană.
E nevoie oare de alte comentarii pentru a arata cât e mult îi ajută muzica pe doi oameni singuri (pianist şi scriitor) şi cât de mult iubea muzica acest domn ale cărui scrieri le-aţi studiat la scoală, ale cărui piese de teatru se mai joacă şi acum?!
În film şi în jurnal, războiul este urmărit (din perspectiva unui ochi observator) pe parcursul a mai mulţi ani. Dacă ai sub 30 de ani, n-ai trăit războiul şi nici părinţii tăi nu ţi l-au povestit la "prima mână", aşa că te şochează şi într-un caz şi în celălalt (film şi jurnal) sărăcia.
E o secvenţă în film, singura care mi-a rămas în minte în detaliu, în care o femeie e atacată pe stradă de un bărbat. Nu vrea să-i fure banii, ci un sufertaş cu mâncare. Însă mâncarea (fasole) se varsă şi bărbatul începe să mănânce cu disperare, animalic, cu gura direct de pe asfalt.
Jurnalul eroului meu descrie umilinţa prin care acesta trecea zilnic ca să poată face rost de bani, pe timp de război, când evreii erau daţi afară din orice loc de muncă.
Marţi 21 octomvrie (1941) Toţi evreii sunt obligaţi a preda statului efecte de îmbrăcăminte. [...] un om, un evreu, care câştiga 10000 lei pe lună e obligat să dea: 4 cămăşi, 10 perechi de izmene, 4 per. ciorapi, 4 batiste, 4 prosoape, 4 flanele, 3 costume de haine, 2 per. bocanci, 2 pălării, 2 paltoane, 2 pături de lână, 2 dosuri saltea, 2 dosuri de pernă, 2 feţe de pernă, 2 cearceafuri.[...] costul lucrurilor cerute întrece cu mult venitul luat drept criteriu! Dacă fiecare evreu ar da toţi banii pe care îi câştigă, încă n-ar reuşi să cumpere lucrurile care i se cer. Sancţiunea este închisoare de la 5 -10 ani şi amendă de la 100 000 - 500 000.
Joi, 23 octomvrie (1941) De unde să iau atâţia bani? Nu e mai simplă închisoarea?
Într-o altă secvenţă din filmului lui Polanski, pianistul Szpilman e ajutat de un nazist să se despartă de grupul de deportaţi. Nazistul îi spune: "Nu fugi!" îb momentul în care tânărul speriat vrea să se îndepărteze cât mai repede de locul plin de nemţi.
(Polanski a povestit că replica "Nu fugi!" e reală şi că a fost rostită pe vremea când el, copil fiind, a reuşit să scape din lagăr împreună cu un alt copil).
Complicitatea aceasta care te face, pe tine cel / cea care n-ai trăit acele vremuri, să-ţi închipui că nu toţi nemţii erau netrebnici, se regăseşte şi în jurnalului lui Hechter (continui să menţionez numele "de evreu" al eroului meu de astăzi ca să vă surprindă şi mai tare numele pe care l-aţi învăţat la scoală.)
Marţi, 5 august (1941) [...] îmi spunea Vişoianu (şi el nu e un sentimental) mai alaltăieri, pe stradă, când ne ieşiseră în faţă şi trecuseră pe lângă noi un grup de evrei:
- De câte ori văd un evreu pe stradă, sunt ispitit să mă apropiu de el, să-l salut şi să-i spun: "Domnule, vă rog să mă credeţi că eu n-am nici un amestec".
Nenorocirea e că nimeni nu are nici un amestec. Toată lumea dezaprobă, toată lumea e indignată.
(E vorba despre Constantin Vişoianu, diplomat şi om politic)
Nu ştiu dacă v-aţi dat seama cine este eroul meu de astăzi. Oricum intenţionez să vă ajut. Spun / scriu / cred însă că nu e importantă religia din perspectiva operelor sale, ci doar din perspectiva vieţii zbuciumate pe care a trăit-o un domn ale cărui scrieri ne plac şi acum, la zeci de ani distanţă. Hechter a scris Accidentul, Steaua fără nume, Jocul de-a vacanţa, Ultima oră şi îl cunoaşteţi, aşa cum îl ştiam şi eu până acum câteva zile, drept Mihail Sebastian. (Iertată să-mi fie ignoranţa de până acum.)
Cartea Jurnal 1935-1944 (Ed Humanitas, 2002, text îngrijit de Gabriela Omăt) e o mărturie fantastică. Citind-o treci prin senzaţii care amestecă simpatia (e un om tare chinuit) cu curiozitatea (citeşti despre intimităţile unei celebrităţi), cu bucuria creaţiei (vezi / simţi cum s-au scris pagini celebre), dar şi cu tristeţea momentelor istorice.
Mi-a rămas în minte un fragment în care Sebastian povesteşte că evreilor li s-a cerut să predea skiurile, tot aşa cum mai ţin minte mărturia în care spune despre reducerea raţiei de pâine pentru evrei sau apariţia taxei pentru zăpadă - evreii intelectuali puteau scăpa de mersul la îndepărtatul zăpezii de pe străzi dacă plăteau o mie de lei pe zi. "Vom merge la zăpadă şi gata" scria Sebastian în jurnalul lui.
Şi uite o ultimă mărturie pe care o transcriu din carte, invitându-vă însă, din inimă, să-i citiţi jurnalul, căci conţine mărturii zguduitoare:
20 aprilie (1941) Se confiscă aparatele de radio. Astăzi, prima zi de Paşte, operaţia a început fără nici un avertisment prealabil. [...] lovitura mă deprimă încă o dată.