"În ceea ce priveşte actul dansat, sînt ceea ce se numeşte un animist"
Svetlana Cârstean: Ce au în plus (sau special) oamenii care dansează faţă de ceilalţi artişti sau faţă de ceilalţi oameni în general?
Gigi Căciuleanu: Dansul, poate mai mult ca toate celelalte arte, este un drog. O minunată otravă. Odată ce te-ai contaminat, nu mai scapi. Îţi curge prin vine, îţi electrizează nervii, îţi ia gîndurile. Eşti prins în întregime, din cap pînă-n picioare, din inimă pînă-n creier, din instinctele cele mai joase pînă în înălţimile sufletului. Instrumentul dansatorului este el însuşi. El este pe deasupra şi plămăditorul propriului său instrument. Zi de zi îl şlefuieşte, se luptă cu el, îl modelează, îl re-"fabrică" în acelaşi timp ce se străduieşte să se perfecţioneze şi ca instrumentist. Instrumentul ocupă exact acelaşi volum ca şi instrumentistul. Ba chiar mai mult, se confundă totalmente şi cu mesteşugarul, care nu numai că îl creează, dar care se ocupă şi cu "întreţinerea" lui... Dansul, fiind arta mişcării, iar viata neputînd fi în nici un fel imaginată fără mişcare, este poate arta care reprezintă cel mai bine viaţa însăşi. Arta dansului este fără doar şi poate cel mai strîns legată de meseria de a trăi. Iar arta vieţii, la rîndul ei, de meşteşugul dansului.
S.C.: Dacă acel special există, cînd l-aţi descoperit în dumneavoastră şi cine v-a ajutat să vi-l cultivaţi?
G.C.: Da, acel "ceva" special există. Şi este atît de pregnant, încît nu ai altă posibilitate decît să-ţi dai seama că-l "ai" în tine şi că n-ai încotro, vrei nu vrei, trebuie să convieţuieşti cu el. Aşa că n-am avut nevoie de nici un efort deosebit ca să descopăr că nu pot trăi fără dans. De altfel, aceasta este o descoperire pe care continuu să o fac în fiecare zi de la vîrsta de patru ani. Şi asta chiar şi în momentele în care primesc palme, brînciuri, şuturi de la "el", ba poate, chiar mai mult, tocmai în acele momente. În dans, ca în orice altă artă, nimeni nu te poate ajuta mai bine decît ai putea să o faci tu însuţi. Eu am avut însă bafta, norocul nemaipomenit, să întîlnesc pe drumul vieţii, chiar de la început, pe lîngă acel "ceva", şi un "cineva" cît se poate de special. O persoană unică de la care dansul, şi deci toată viaţa mea, s-au "contaminat" pentru totdeauna: Miriam Răducanu. O persoană unică pentru mine, dar şi pentru această, atît de "specială", lume a dansului.
S.C.: Ce aţi învăţat despre corpul omenesc în general şi despre cel personal de-a lungul atîtor ani de dans? Cum poate schimba dansul percepţia asupra propriului corp?
G.C.: Am tot învăţat şi continuu să descopăr lucruri pasionante. Lucruri teribile. Mistere şi bancuri, şmecherii şi taine, ascunzişuri şi plăceri de nedescris... Atîtea şi atîtea care nu se pot descrie în cuvinte... Şi cu cît "învăţ", cu atît mai mult îmi dau seama cîte mai am de învăţat. Dansul, nu numai că îţi schimbă percepţia corpului, dar îţi "modifică" chiar şi corpul însuşi. În ceea ce priveşte actul dansat, sînt ceea ce se numeşte, cred un animist. Gîndesc că fiecare parte din corp, precum obiectele, posedă un suflet aparte. Un caracter şi o personalitate proprie. De aceea, e teribil de important să se stabilească cu cea mai mare grijă un "inventar" foarte minuţios al acestor "suflete" care ne bîntuie corpul. Şi asta în afara oricărei consideraţii antomice. Un fel de para-anatomie animistă. Problema cu un astfel de inventar este că nu numai numărul, dar şi "amplasamentul" acestor suflete se schimbă mereu. Ele "valsează" neîncetat în ritmul imprevizibil, nebun şi diferit al fiecărui corp care dansează.
Mi-e teamă că nici aşa-zisul dans contemporan nu-l mai exprimă pe omul de azi
S.C.: În ce măsură dansul contemporan (modern, postmodern, oricum s-ar numi el) seamănă cu omul zilelor noastre? Spuneaţi la un moment dat că "dansul clasic nu-l mai reprezintă pe omul de astăzi".
G.C.: Estetica dansului clasic nu-l mai exprimă pe omul de astăzi... şi asta de mult timp! Mi-e însă teamă că nici dansul aşa-zis "contemporan" (contemporan cu cine? cu ce?) nu-l mai exprimă pe omul de azi. Pentru mine dansul nu poate fi decît "unul" şi universal. Atîta timp cît este adevărat şi făcut cu sinceritate, numai din pasiune şi fără nici un oportunism de modă, va exprima întotdeauna şi fără greş pe orice om al oricărei epoci şi al oricărui "astăzi". Oricum, nu mi se mai pare esenţial astăzi, pentru un dansator contemporan, un antrenament prealabil obligatoriu de dans clasic. Ani de zile am intuit acest lucru, dar nu am îndrăznit să predau direct după metoda mea, fără să trec mai întîi prin "training"-ul academic. Adică ani de zile la mine, la companie, am predat clasic pentru că este o valoare sigură. Ceea ce inventam eu mi se părea interesant pentru mine şi pentru experienţele mele de coregraf, dar nu eram deloc sigur că ar fi de ajuns pentru a-l putea propune ca antrenament. Mi s-a părut întotdeauna injust să îl limitezi pe dansator la un antrenament corespunzînd unui singur limbaj, oricît de valabil ar fi el... O gamă sau un alfabet nu au nimic de a face cu o limbă anume sau cu un fel de a cînta. Acelaşi alfabet îl foloseşti şi în română şi în franceză, spaniolă, engleză, spaniolă, aceleaşi note ca să interpretezi o operă de Mozart sau un cîntec de Beatles...
S.C.: Ce anume v-a ajutat să depăşiţi acest stadiu al obligativităţii antrenamentului clasic, să zicem?
G.C.: Am prins curaj doar în momentul în care am reuşit să îmi construiesc o idee a mea diferită: tehnica poate fi folosită nu numai pentru a dansa într-un fel sau altul, ci ca un mod de a gîndi, de a analiza mişcarea independent de orice curent estetic. Un picior e un picior, o mînă e o mînă. Indiferent de coregrafie. E la fel ca în muzică: un mi bemol e un mi bemol. Am fost nevoit să predau după această metodă a mea într-un moment în care a trebuit să lucrez cu nişte dansatori care nu făcuseră clasic niciodată în viaţa lor şi pe care a trebuit să îi formez eu. Aşa s-a potrivit să fie. Eu singur, cu de la mine putere, cred că nu aş fi făcut acest pas niciodată.
S.C.: Credeţi că putem vorbi de o latură experimentală şi de una funcţională a dansului? În ce măsură aţi fost interesat de latura experimentală?
G.C.: Dansul este o artă. Ca şi în alte arte cele două laturi sînt complementare. În ceea ce mă priveşte, experimentul rămîne însă partea cea mai frumoasă. Orice apariţie pe scenă este pentru mine o aventură, o experienţă unică şi imposibil de repetat. Experienţă de care mi-e groază, dar fără de care arta mea ar fi în mod incontestabil, cel puţin pentru mine, ceva foarte neinteresant.
În aşteptarea "cărţii de bucate"
S.C.: Aţi dansat pe toate marile scene ale lumii. Care ar fi marile şcoli ale momentului şi care sînt influenţele pe care le-aţi "
G.C.: Nu există scene mari sau mici, ci doar artişti mari sau mici. Singura persoană de pe lumea asta, şi deci şi din lumea dansului, care m-a influenţat şi m-a fascinat din primul moment, - şi a cărei influenţă am fost şi continuu să fiu fericit să o "suport" şi azi -, a fost şi este (cu riscul sublim de a mă repeta) marea doamnă a dansului: Miriam Răducanu.
S.C.: Spuneaţi într-un interviu că "dansatorul se simte exilat şi în acelaşi timp la el acasă oriunde s-ar afla". În ce fel vă mai simţiţi acum străin în Franţa şi în ce fel vă simţiţi străin în România?
G.C.: Pe cît de bine şi minunat şi "la mine acasă" mă simt întotdeauna pe o scenă, pe atît de stîngaci mă simt în orice alt loc de pe lume...
S.C.: Pregătiţi vreun proiect important, în România, acum?
G.C.: Am primit încă o invitaţie de la Opera Română din Bucureşti. Să vedem în ce fel se va concretiza... [Gigi Căciuleanu pregăteşte chiar în aceste zile, la Opera Română, un spectacol, pe muzica din Simfonia fantastică de Berlioz, în care vor dansa Corina Dumitrescu şi Răzvan Mazilu, spectacol ce va avea premiera pe 18 martie 2006, n.r.]. Mai am şi un proiect nebun de film video cu Miriam Răducanu, despre care nu pot încă să destăinui nimic. Să bat în lemn... Dar dacă tot vorbim acum la sfîrşit despre proiecte, trebuie să spun că am terminat acum de scris, la cererea Facultăţii de Arte din Chile, o lucrare în care îmi dezvălui pentru prima dată dedesubturile unei codificări personale a Actului Dansat, structurare care mi-a apărut treptat şi pe care de altfel o folosesc de mult timp în dansul şi în cursurile mele. Cartea se numeşte VVV - Vînt-energii, Volume, Vectori. Nu este însă o carte de anatomie aplicată la dans. Nu aş dori să fie luată drept un manual de dans, ci aş vrea să fie văzută mai degrabă ca o carte de bucătărie. E cartea mea de bucate. Sau de descîntece...