03.03.2006
A fost Hamletul lui Vlad Mugur; a jucat şi în alte spectacole din ultima parte a vieţii lui Mugur, în Carnavalul bîrfelor şi Aşa este, dacă vi se pare, iar experienţa colaborării cu un mare regizor dintr-o altă lume l-a marcat puternic. A jucat apoi şi în Revizorul lui Claudiu Goga, la Naţionalul din Craiova, în Îmblînzirea scorpiei făcută de Mircea Cornişteanu la acelaşi teatru, în Leonce şi Lena al lui Alexandru Dabija şi cîteva altele, la Odeon.

Sorin Leoveanu e un actor cumva atipic pentru generaţia sa, măcar pentru faptul că vocaţia sa e acel "teatru de artă" în agonie în România noastră de acum. Un soi de dezamăgire anarhistă în care se amestecau viaţa şi teatrul l-a dus departe: el şi Luiza Cocora au plecat în 2004 în Canada, lăsînd în urmă Teatrul Odeon, Bucureştiul şi ţara în general.

Cum puţini ar fi crezut, Leoveanu s-a întors, incredibil, după un an petrecut la Montréal. De atunci, a jucat în ultimul film al lui Lucian Pintilie, Tertium non datur, o adaptare a Capului de zimbru, de Vasile Voiculescu (scenariul acestui film fiind publicat de Editura LiterNet), şi e, pe scena de la Craiova, Lopahin în Livada de vişini, primul spectacol în şase ani al lui Alexa Visarion (traducerea pe care se bazează această piesă fiind de asemenea publicată de Editura LiterNet). Nici acum n-ar putea spune cineva dacă întoarcerea a fost o înfrîngere sau o victorie.



Iulia Popovici: Cum ai aflat că Lucian Pintilie te voia în filmul lui?
Sorin Leoveanu: La telefon. Am aflat la telefon, într-o dimineaţă, la Montréal. M-a sunat ca să-mi spună de Capul de zimbru, eu eram foarte obosit şi ameţit de diferenţa de fus orar, aşa că n-am răspuns; dl Pintilie mi-a lăsat pe căsuţa vocală numărul lui de telefon, l-am sunat înapoi a doua zi, mi-a zis despre ce e vorba, şi-am mai vorbit de cîteva ori timp de patru-cinci luni, mi-a trimis pe e-mail scenariul, ne-am şi scris mesaje, am stat de vorbă şi cu secretara lui. Iar de văzut, ne-am văzut prima dată la Bucureşti, cînd a venit să mă ia de la aeroport.

I.P.: Carevasăzică Lucian Pintilie nu te văzuse niciodată înainte?!
S.L.: Văzuse o poză cu mine din Aşa este, dacă vi se pare (de acum cinci ani, de la Naţionalul din Craiova), pe site-ul de la Odeon, asta-i atrăsese atenţia. Aşa mă ştia.

I.P.:Cum a fost la filmări?
S.L.: A fost uimitor, uimitor. E primul film pe care l-am făcut, nici nu ştiu cum a ieşit, n-am vrut să-l văd înainte. Ştiu că pare un clişeu, dar chiar a fost o lecţie de viaţă, şi o lecţie de actorie, înveţi foarte multe din punct de vedere uman, dincolo de tehnică. E extraordinar să lucrezi cu Victor Rebengiuc, toţi cei cu care am colaborat sînt actori excelenţi, şi Cornel Scripcariu, şi Tudor Istodor...

I.P.: Nici eu nu ştiu cum a ieşit Tertium non datur, nu l-am văzut, dar am văzut Livada de vişini (asta de la Craiova, că era cît pe ce să joci şi în Livada... lui Sorin Militaru, de la Odeon), şi Lopahin e cel mai bun rol al tău de la Hamlet încoace.
S.L.: Hmm... Cam da. Şi-n Revizorul m-am simţit foarte bine, dar cred că ceea ce e în plus aici e faptul că vine după o perioadă grea, pe care tu o ştii, de lipsă de încredere şi de credinţă; şi pe urmă vine după o altă perioadă, în care n-am făcut nimic (mă refer la anul petrecut în Canada). M-a ajutat foarte mult, pentru că schimbînd total şi ţara, şi problemele, şi oamenii, şi necazurile, luînd-o de la capăt la o vîrstă destul de nepotrivită, la 30 de ani, cînd e cu totul altceva decît dac-ai avea zece ani, m-am "curăţat", am reuşit să accept lucruri cu care dacă aş fi rămas aici n-aş fi ajuns niciodată la un compromis. Probabil că mi-am recuperat cumva energia, pofta şi credinţa în teatru pe care credeam că le-am pierdut. E ceea ce aveam nevoie acum.

Cu Livada... lui Militaru era cu totul altceva. Nu numai că rolurile nu erau aceleaşi (acolo aş fi jucat Epihodov), dar viziunile sînt absolut diferite. Pînă la urmă, eu n-am văzut spectacolul de la Odeon, dar ştiu cum am repetat; la Alexa, ceea ce se încearcă e o radiografie a structurii umane a fiecărui personaj, pe cînd la Sorin (Militaru) contau alte mijloace. Dar, totuşi, spectacolul nu l-am văzut...

I.P.: Livada de vişini, Leonce şi Lena, Portretul lui Dorian Gray... Eşti o raritate printre actorii de vîrsta ta. Cum se face că ai o asemenea aplecare către teatrul clasic, la vîrsta ta, ca să zic aşa...?
S.L.: Dar, vezi tu, se prea poate să fie şi din cauză că altceva n-am jucat. Nu ştiu, una din multele, multele probleme ale sistemului teatral românesc e că aceiaşi oameni care joacă în teatrele de stat joacă şi în teatrele independente. În cazul meu, s-ar putea să fie şi din cauză că nu sînt în Bucureşti, deşi am fost, dar nici atunci n-a fost să mi se-ntîmple să fac altceva.

I.P.: O întrebare grea: Luiza a rămas pe mai departe în Canada, tu ai venit din nou la Craiova, acolo unde erai acum trei ani. De ce te-ai întors?
S.L.: Pentru că meseria mea nu mi-o pot face acolo, cel puţin eu cred că nu pot; alţii încearcă. Pe lîngă problemele mele de adaptare, problema limbii şi a vîrstei, mentalitatea e alta. Uite, de exemplu, am văzut nişte spectacole cu actori de vîrsta mea şi ce m-a şocat şi m-a şocat prima dată la ei a fost limbajul corpului. Pe lîngă faptul că ei nu-şi exteriorizează suferinţa aşa cum o facem noi, gesturile lor cotidiene sînt total diferite, pur şi simplu fiindcă ei nu simt la intensitatea la care o facem noi; pentru ei, moartea unui părinte n-are acelaşi dramatism ca pentru români sau estici sau europeni. Pentru ei, e în cursul normal al vieţii. Iar gesturile le sînt atît de uşoare nu numai pentru că au o foarte bună şcoală de film, aici era vorba de teatru, totuşi: stăteau altfel pe scenă, aveau altă dinamică a celor mai banale mişcări, cum ar fi să dai mîna cu cineva. Corporalitatea lor era alta.

Dacă ai destulă luciditate, îţi dai seama de propriile limite. De pildă, Luiza lucrează cu Lee Strasberg, ea poate, are tăria să facă asta, sper să-i meargă cît mai bine; eu n-o am. E un teatru pe care-l ştiu şi pe care vreau să-l fac, în care cred; e şi bine, e şi trist, în acelaşi timp. Ăsta e motivul pentru care m-am întors. Ceea ce nu înseamnă că nu regret, mai ales lumea de acolo. Acolo nu ţipă nimeni la tine, ai tot timpul impresia că oamenii te ascultă. E o lume mai bună, doar că nu e a mea. Din păcate.

(Interviu preluat din Dilema Veche, ianuarie 2006)

1 comentariu

  • Bravo Sorin!
    [membru], 11.03.2008, 18:49

    Sorin Leoveanu e un artist tare de tot! Nu s-a pomenit in acest articol nimic despre rolul magistral din Medeea, despre realizarea colosala din Masura pentru Masura a personajului Lucio, sarea si piperul montarii purcaretiene la Craiova.

    Dragii mei Craiova nu e tocmai orasul in care sa vrei sa traiesti, dar iubitorii de Teatru de oriunde ii pot invidia pe craioveni pentru darul extraordinar, pe care, fara sa merite, l-au primit: TN Marin Sorescu, trupa lui de aur (in care fara nici o exagerare Sorin e cel mai bun) si directorul Mircea Cornisteanu care de vreo 4-5 ani ne-a lasat fara rasuflare cu montari dupa montari, una mai buna ca alta.

    Veniti la Craiova la Teatru, merita...

Publicitate

Sus