Oana Stoica: În jurnalul tău de "datorii şi programe", ai notiţe despre cîinele Şarik, pe care îl interpretezi în Inimă de cîine. Scrii despre fiecare dintre personajele tale?
Marius Manole: Slavă Domnului, rolul ăsta mi-a dat mult de gîndit şi am avut ce să scriu în jurnal. Nu ţin un jurnal pentru fiecare personaj. Eu am vreo 30 de cîini în faţa blocului şi Yura (Yuriy Kordonskiy) m-a sfătuit să aleg unul singur pe care să-l joc în spectacol. Am ales unul, nu-l cheamă Şarik, dar eu aşa l-am botezat. S-a întîmplat un lucru foarte ciudat. Eu am stat cu cîinii vreo două săptămîni în timp ce lucram, după care nu am mai stat o perioadă, iar după două luni nici nu mai pot să mă apropii de ei, pentru că toţi mă latră.
O.S.: Ai vreo explicaţie?
M.M.: Nu am. Yura zice că mă simt de-al lor, dar mi se pare uşor paranormal. Nu cred în lucruri din astea. Dar nu mai sînt în relaţii bune cu acei cîini, nici măcar cu Şarik.
O.S.: Ai fost remarcat încă de la debut, din Drept ca o linie, pentru care ai fost nominalizat la UNITER. Remarcat de public, de critici, ai fost o vedetă încă de la început.
M.M.: La acea Gală UNITER am fost nominalizat şi nu am luat premiu - şi vreau să mulţumesc juriului pentru că nu mi-a dat premiul. Premiul nu înseamnă nimic dacă nu confirmi după ce îl primeşti, iar eu mi-am promis să confirm nominalizarea, să cresc şi să arăt că oamenii care m-au susţinut atunci nu s-au înşelat. Regizorul Felix Alexa mi-a spus în seara aceea un lucru foarte important: "Premiul tău e următorul rol pe care îl faci, iar tu faci Puck la Naţional. Îţi trebuie mai mult?". Am zis: "Nu, nu îmi trebuie mai mult".
O.S.: Ai declarat într-un interviu recent că nu eşti boem, nu eşti trendy. Nu e şi ăsta un trend, să nu fii trendy?
M.M.: Habar n-am. Eu nu-mi permit să fiu boem, deşi sufleţelul meu ar vrea. Dar nu am cum, pentru că, dacă nu mă odihnesc şi pierd nopţile, nu mai pot să fac ceea ce fac pe scenă. Trebuie să am o viaţă de sportiv care respectă cantonamentul. Şi atunci nu-mi permit să fiu nici trendy, nici fancy, nicicum.
O.S.: Unde ai învăţat mai mult, în şcoală sau în teatru, de la regizorii cu care ai lucrat?
M.M.: Contrar aşteptărilor, la Iaşi eu am făcut o şcoală foarte bună. Am studiat la clasa lui Emil Coşeru, un profesor extraordinar, care m-a învăţat multe despre viaţă şi despre meserie. Şcoala e baza de la care pleacă o viaţă întreagă de actor. Dacă baza nu e solidă, e greu să recuperezi pe parcurs. E ca şi cum într-o cursă de o sută de metri ai pierde startul.
O.S.: Mi-a rămas în minte personajul pe care îl faci în Plaja, la Brăila. Într-un spectacol bergmanian, faci un personaj fellinian.
M.M.: Şi mie mi-e foarte drag spectacolul. Paradoxul a fost că nu ne-am propus să facem un personaj fellinian, aşa a ieşit. Eu am mers la Brăila să fac figuraţie la Afrim. Cu timpul, am intrat într-un joc frumos. Afrim e omul care îţi dă libertate dacă ştii cum să o foloseşti. Ne-am jucat aşa de frumos, încît a apărut personajul ăsta straniu, uşor comic, foarte trist. Îl iubesc mult, deşi e un personaj de planul al doilea, nu am decît patru apariţii. E un fel de emblemă a plajei, un fel de raissoneur al întregii poveşti. Are o istorie în spate. E foarte frumos. Ca şi adolescentul furios din Disco Pigs. Nu ştiam că pot juca aşa. Refuzam să cred că pot sta două ore în scenă şi lumea să mă asculte.
O.S.: Ce te inspiră cînd creezi un rol: muzica, o carte, un film?
M.M.: Nimic şi toate la un loc. La Şarik mi s-a întîmplat un lucru extraordinar. Mie mi se întîmplă lucruri din astea. Sau sînt nebun, poate fi şi asta. Yura tot spunea că ar mai trebui ceva la scena în care apare Şarik pentru prima dată. Şi într-o dimineaţă ieşeam de la duş, mi-am aruncat ochii în bibliotecă şi am văzut un volum de Stanislavski. Eu îmi respect impulsurile, aşa că am luat cartea, am deschis-o şi am văzut un rînd. "În orice personaj rău trebuie să găseşti părţile bune." E o lecţie pe care o ştiam, dar o uitasem. Asta a fost cheia scenei. S-ar putea să fie numai imaginaţia mea, dar cînd lucrez la ceva mi se pare că văd idei peste tot. Cred că sîntem nişte copii care nu s-au maturizat încă şi cărora le place să se mai joace.
O.S.: Nu ţi se pare că te joci cam mult, nu ţi-e teamă că te risipeşti?
M.M.: Ba da. O să încerc să mai triez de acum încolo. Am trăit cu frica actorului tînăr: că dacă ţi se dă acum, ia şi fă şi vezi apoi ce se întîmplă. Au fost şi lucruri care mi-au plăcut şi pe care nu le-am putut refuza.
O.S.: Conştientizezi cînd joci într-un spectacol prost?
M.M.: Cum să nu: sînt ca o mamă care are un copil handicapat. Nu am încotro, e tot copilul meu. Dar lucrurile se întîmplă cu un scop. Dacă descoperi scopul, afli de ce ai făcut lucrul acela. Mi s-a întîmplat să joc într-un spectacol mai puţin bun şi să vină un regizor să mă ia în alt spectacol tocmai pentru că mă văzuse acolo. Şi atunci am zis că de-asta mi-a dat Dumnezeu spectacolul, ca lucrurile să meargă mai departe, să se lege.
O.S.: E o undă de religiozitate în ceea ce spui tu?
M.M.: În ultimul timp, da. Poate din cauza vîrstei, sînt din ce în ce mai conştient de asta. Cred că m-am mai maturizat.
O.S.: Mai ai ceva de comunicat oamenilor?
M.M.: Să fie liberi. Am primit un mesaj foarte frumos după premiera la Inimă de cîine. E important să ne păstrăm pe noi înşine, pentru că în lumea asta în care trăim ne pierdem uşor şi e greu apoi să ne mai regăsim. Fiecare dintre noi avem un dar pe care e bine să îl folosim, să nu îl risipim pe ăla micu'. Acesta e sfatul meu, să nu-l piardă pe ăla micu', că e păcat.
Pe Marius Manole toată lumea îl ştie din spectacolul Teatrului "Maria Filotti" din Brăila, Drept ca o linie, în regia lui Radu Apostol. A jucat de toate peste tot. În teatre de provincie, dar şi la Naţionalul bucureştean, la Green Hours şi la ArCub. A lucrat cu regizori de toate felurile şi a jucat în toate stilurile. A dansat pentru că asta e o dambla de-a lui, pe care şi-o satisface de cîte ori are ocazia. A fost student la coregrafie, dar, după propria mărturisire, şi-a agăţat pentru un timp studiile în cui. Asta nu îl împiedică să facă mişcarea scenică pentru diferite spectacole. E conştiincios. Ţine un jurnal de "datorii şi programe". Ca să nu uite. Marius Manole e un om normal, iar uneori normalitatea lui pare uimitor de neverosimilă în lumea asta în care fiecare se simte o vedetă. Voicu Rădescu scria de curînd că Manole nu e crispat. Păi, nu e. E normal. Din această cauză îţi vine să îl întrebi: "De ce eşti normal, băi Manole?".