În februarie 2019, după un zbor de 16 ore și mai mulți ani de dorințe, încercări nereușite, amânări și anulări, în sfârșit visul devenise realitate. Totuși aterizarea cu o oră de întârziere nu mi-a produs magicul sentiment la care mă așteptam. Dimpotrivă, primul contact cu Mexicul, văzut de la fereastra avionului mi-a creat mai mult senzația de revenire la un loc normal și familiar. Poate acasă, acel acasă pe care demult îl căutam.
La aeroport mă așteptau domnul de la care am închiriat online, împreună cu două tinere surori entuziasmate, cu foi pe care scria mare LIVIANA... Aveam să aflu câteva minute mai târziu că domnișoarele erau angajatele domestice ale casei... Ieșirea din aeroport a însemnat contactul cu o seară caldă de vară, deși eu veneam din iarna europeană cu un palton în mână. Drumul de la aeroport până la prima mea locuință din Ciudad de México, a fost surprinzător în ideea că majoritatea peisajelor, clădirilor, arborilor, copacilor, mașinilor mi-au apărut constant în visele din ultimele săptămâni, înainte de călătorie.
A doua zi m-am trezit la 7 dimineața pregătită să îmi cunosc noua facultate, la care visam de câțiva ani. M-am trezit ca și cum aș fi fost dintotdeauna în Ciudad de México. Noul meu proprietar a avut amabilitatea să mă conducă în orașul universitar, cu una din mașinile lui. Din greșeală însă m-a lăsat la facultatea unde se studia teatrul, care reprezintă primele mele studii universitare în România, în loc să mă ducă la Științe Politice, noile și ultimele mele studii. Ne-am lămurit însă repede și am ajuns în final la clădirea corectă, însă prea târziu să pot participa la cursul pe care îl alesesem inițial pentru ziua de luni, așa că am ajuns să încerc un nou curs la care am și rămas, în mod excepțional, pentru că făcea parte din programa pentru doctorat iar eu eram atunci la început de master.
Un curs de artă politică cu o profesoară de 79 de ani, critic de artă apreciat și mama uneia din cele mai bune actrițe din Mexic. Deși relația mea cu doamna nu a fost una lină și senină întotdeauna iar cursurile s-au desfășurat într-un mod destul de neobișnuit chiar și pentru mine, acum pot spune că este unul din profesorii care m-au marcat pozitiv cel mai mult, în tot istoricul meu universitar. Primul nostru curs a avut loc la restaurantul din curtea facultății unde se serveau mâncăruri tipice mexicane, delicioase și destul de accesibile ca preț, chiar ieftine. La acest curs au mai fost prezenți și unul din bunii prieteni ai doamnei, un actor, profesor de arte în cadrul Universității, un pictor, doctoranda doamnei iar în trecere un alt student de-al domniei sale, unul din cei mai frumoși mexicani pe care i-am văzut dar care era homosexual și preferatul doamnei profesoare.
Din primele minute profesoara m-a avertizat că urmează să trăiesc într-un oraș periculos, și că nu îmi permit să iau singură un taxi, că nu îmi permit să ies din casă fără să anunț și alte persoane apropiate de locurile în care urmează să merg... și că nu am ce căuta singură pe stradă după ce se întunecă. Studiile cu ea s-au dovedit interesante dar și cu un grad mare de provocare. Existau momente în care îmi dădea misiuni mai greu de îndeplinit cu promisiunea că după, o să terminăm și mă lasă în plata Domnului. Văzând că reușeam totuși, se arăta foarte încântată și urmau alte misiuni mai complicate. De la vizitarea muzeelor aflate în diferite sate, primele murale ale lui Diego Rivera care se aflau închise de la cutremurul din 2017 (a trebuit să îi conving pe angajați să îmi deschidă câteva minute), până la intervievarea unui celebru colecționar de artă, la el acasă. A fost o temă mai dificilă pentru că tocmai îmi dispăruse cardul și pe de o parte încercam cu disperare să iau legătura cu banca din țară pentru blocarea contului, iar pe de altă parte mă aranjam să ajung la ora exactă, la întâlnirea cu unu din oamenii cei mai bogați din capitală, dând ultimii mei bani pe Uber.
Cursul cu doamna critic de artă nu a fost singurul curs despre artă din facultatea mea de Științe Politice, am mai avut un curs similar cu un domn pictor de vreo 76 de ani, care întâmplător era nepotul ambasadorului Mexicului în România, din perioada căderii comunismului. A fost pentru mine un profesor foarte prietenos, amabil, un adevărat domn care mi-a dat ocazia să mă simt liberă și creativă la cursul său. O amintire drăguță din timpul cursului se leagă de prezentarea unui coleg, care a dorit să ne implice și pe noi și ne-a dat fiecăruia câte un rol, cu care să mergem în fața clasei, iar după un minut ceilalți să ghicească ce suntem, cine suntem. Rolul meu a fost cel de soție a președintelui Mexicului. Nu știam atunci nimic despre actuala primă doamnă a Mexicului, așa că am creat un personaj iar după primul minut toată clasa a răspuns aproape în cor că personajul meu este Evita Peron.
Curând cea mai mare realitate din viața mea în Mexic devenise faptul că sunt europeană, româncă în Mexic și studiez Științe Politice și Relații Internaționale. Zilnic, odată ajunsă în orașul universitar din interiorul capitalei Ciudad de México, trebuia să întreb clar șoferii dacă ajung la Facultad de "Ciencias Politicas", astfel încât să nu mă plimb în plus prin orașul universitar, care conține în cadrul unei singure universități toate specializările de studii existente în Mexic. Fiind una din universitățile cu cei mai mulți studenți din lume dar și în topul celor mai bune ca rezultate, în drum spre facultate ajungeam adeseori să vorbesc cu colegii mei de la alte secții și pentru mulți eram prima româncă pe care o cunoșteau în viața lor.
La ieșirea din orașul universitar trebuia să iau un troleibuz care să mă ducă foarte aproape de prima mea locuință. Troleibuzul se aștepta destul de mult, mergea foarte încet, era supraaglomerat, nu exista aer condiționat iar dacă ploua nu mai ajungea deloc. Uneori când troleibuzul întârzia foarte mult trebuia să merg cu "pecera", un fel de microbuz foarte mic și cu un "camion", un fel de autobuz mai mare. Ambele mergeau cu mare viteză și ușile deschise. La orice călătorie exista riscul să intre băieții cu cuțite sau pistoale și să ne oblige să le dăm tot ce avem de valoare. Motiv pentru care în primele două luni nu mi-am luat niciodată telefonul cu mine la facultate, nu mi-am luat cardul, și în general am circulat cu bani suficienți doar pentru ziua respectivă. O doamnă mexicană cu care am așteptat mai mult într-o zi troleibuzul mi-a recomandat să îmi cumpăr un "monedero", un portofel micuț în care să-mi țin pesos (moneda națională mexicană) pentru ziua respectivă. Așa am făcut iar "monedero" se află cu mine astăzi dar din alte motive, doar pun monedele românești, rest de la supermarket în el, pentru a nu ține și monezi în portofelul principal.
Un alt lucru care m-a impresionat în Mexic deși citisem anterior - demult - despre situația lor politică, socială etc, a fost momentul în care mă aflam la un curs de teorie politică, ținut de un profesor care avea 66 de ani dar arăta de maxim de 40. Un an mai târziu aveam să aflu în calitate de bursieră în Argentina, că era unul din cei mai importanți și studiați autori contemporani în domeniu, iar profesoarele mele argentiniene vorbeau despre el cu mare fascinație și erau foarte curioase cum este el în viața reală. L-am avut și de pregătit pentru un examen de final de semestru în Argentina.
Dar revenind la cursul avut cu el în Mexic, într-o zi au venit două fete să ne anunțe că nu vom mai studia câteva zile, pentru că în altă clădire din universitate o colegă a fost împușcată mortal în cap, în timpul orelor de curs și vor urma investigații. La puțin timp după acest incident mă aflam lângă facultatea mea, între facultatea de film (la care a studiat și Alfonso Cuarón, câștigătorul premiului Oscar cu filmul Roma, în 2019) și magazinul UNAM, una din zonele orașului universitar în care mă simțeam în siguranță de obicei, dar în ziua respectivă am văzut afișe mari pe care scria în spaniolă că zona nu mai este sigură, pentru că în urmă cu o zi au încercat să sechestreze o studentă...
Personal nu mi s-a întâmplat nimic violent dar am fost de câteva ori la granița pericolului. De exemplu într-o zi troleibuzul era atât de aglomerat că nu reușeam să văd pe fereastră unde ne aflam iar troleibuzul nu oprea la nicio stație dacă nu i se cerea șoferului să oprească. Am coborât două stații mai departe și asta a însemnat că am ajuns într-un loc în care nu ar fi trebuit să fiu. Brusc toată energia locului a fost alta, oamenii au început să mă privească cu prea multă curiozitate și am avut noroc că am coborât cu o fată de-a locului, care m-a luat cumva sub aripa ei protectoare și a stat cu mine în stație până la următorul "combi", (o mașină mai mică de transport în comun).
La puțină vreme după acest incident mă aflam cu o prietenă mexicană prin oraș cu mașina ei. A fost ziua în care am aflat că ea nu a dat niciodată examen pentru a obține permisul de conducere (nu știam că este posibil un asemenea lucru până atunci). În momentul în care a trebuit să mă aducă acasă a luat-o greșit pe strada din spatele casei, total diferită de zona casei mele, care avea stradă păzită. Efectiv parcă era un alt Mexic, o zonă în care pericolul plutea prin aer, la fel ca și sărăcia și mizeria.
Am experimentat ulterior un alt episod familiar cu aceeași prietenă în momentul în care am mers la un vernisaj, în jur de ora 19, aflat la un muzeu din centrul capitalei. Era la câteva minute de palatul prezidențial dar între muzeu și palat era o zonă roșie... un polițist stradal chiar ne-a întrebat ce căutăm pe acolo, unde vrem să ne ducem... și ne-a avertizat că mergem seara prin zona respectivă pe propria răspundere...."Cuidado chicas... mucho cuidado", (Aveți grijă, fetelor... mare grijă).Spre norocul nostru totul a decurs bine, cu puțină adrenalină, trebuie să recunosc. La vernisaj am fost împinsă din greșeală de niște persoane care doreau foarte mult să se servească primii cu sucuri reci cu gheață de pe tăvile chelnerului din fața mea, care îmi oferea mie un pahar, și am răsturnat efectiv toate paharele. În următoarea secundă paharele erau împrăștiate în varianta de cioburi și baltă pe podea. În drum spre metrou ne-a ademenit un grup de indigeni care făceau niște dansuri speciale de lună nouă în fața impozantei biserici catolice din capitală, îmbrăcați în piei și pene dar mai mult dezbrăcați. Același grup de indigeni se afla și în fiecare duminică oferind contra cost ritualuri de curățare și purificare, între biserică și palatul prezidențial. Pentru localnici era un lucru normal.
În a doua parte a șederii mele în Mexic am fost nevoită să caut altă chirie. Proprietarul a decis să mai construiască și alte camere în casa lui frumoasă și primitoare până în momentul respectiv, pentru a caza și mai mulți studenți internaționali în casa lui. Din păcate aceste construcții au început în dreapta camerei mele, în stânga camerei mele, deasupra camerei mele. În fiecare dimineață la ora 7 începeau construcțiile, venea o echipă de vreo 20 de muncitori și lucrau până spre seară. Domnul mereu se scuza și spunea că nici el nu și-a imaginat că o să fie atâta haos în casă cu respectivele construcții dar curând se vor termina și toți vom fi fericiți. După aproape două luni de construcții a venit vacanța de Paște și construcțiile continuau. La un moment dat am tras draperia ca să mă uit pe fereastră dar în loc de fereastră deja era zid.
În vacanța de Paște am plecat pentru câteva zile în statul Queretaro la o bună prietenă mexicană, cu care am locuit cândva în România. Au fost zile superbe în care am cunoscut locuri și oameni minunați. Mi-a rămas ca amintire tangibilă păpușa Lele dăruită de prietena mea. Această păpușă reprezintă statul Queretaro. Este mândria satului magic Amealco și a străbătut 9 orașe, șase țări și patru continente. În 2017 a fost declarată ca făcând parte din Patrimoniul cultural al țării. În Amealco de Bonfil mai mult de 10 mii de femei de origine otomi se dedică elaborării acestei păpuși. Totuși am decis să mă întorc mai repede pentru că în perioada respectivă aveam fobie de pisici, efectiv nu puteam sa mă aflu prea mult în același spațiu cu pisici, iar prietena mea avea 5.
Am ajuns în capitală sperând că o să pot sta liniștită ultimele zile din vacanță. Proprietarul m-a invitat a doua zi de dimineață la Xochimilco, un loc special din capitală unde oamenii se plimbă în bărcuțe, fiecare după posibilități; un loc unde se intersectează bogații cu săracii. Bogații se află în bărcile cu mariachi, mâncăruri speciale, băuturi scumpe iar cei cu bugete mai mici în bărcuțe cu lucruri mai modeste. Ce nu mi-a plăcut era faptul că multe bărci erau conduse cu greu de copii, inclusiv de 10 ani care se plângeau de faptul că îi dor mâinile. Munca la vârste fragede nu este deloc un lucru surprinzător în Mexic. Foarte mulți oameni au joburi de stradă, inclusiv copii. Gătesc mâncăruri pe străzi și le vând trecătorilor, vând și sucuri, răcoritoare, dulciuri la metrou, prin trafic, ori în curțile școlilor și facultăților.
Revenind la fostul proprietar i-am spus că am cunoscut deja locul și aș dori să rămân acasă, să studiez. A doua zi însă a început foarte devreme, cu domnul proprietar, fiul său, nepoata, o studentă columbiană cu mama și bunica ce veniseră din Columbia în vizită și cele două angajate domestice, care de fapt erau mai degrabă cele mai apropiate ființe ale domnului Luisito și un fel de stăpâne ale casei, pregătiți de plecare. Toată lumea urma să plece și aparent eu rămâneam singură și liniștită o zi.
Curând însă au început să sosească muncitorii (credeam că vor avea liber în ultimele zile din săptămâna Sfântă). M-am simțit în nesiguranță să rămân singură în casă cu toți acei bărbați necunoscuți dar proprietarul a spus că nu se va întâmpla nimic, e totul ok. Am anunțat însă facultatea și una din doamnele de la Departamentul pentru studenți străini, care se afla la aeroport în drum spre Los Angeles, mi-a spus să ies din casă cu ea la telefon, să iau cu mine actele importante, banii și să mă întorc cu o prietenă să-mi iau toate lucrurile când revine proprietarul. Așa am ajuns să mă mut în apartamentul celui mai bun prieten al unei colege, în care locuiau amândoi. Partea proastă era că aveau 4 pisici, dar în mod total neașteptat m-am împrietenit cu motanul cel mai frumos din casă pe nume Chanty, adus din Málaga, Spania, de colega mea, în perioada în care am ajuns și eu în Mexic. O dată cu Chanty mi-am vindecat fobia de pisici. Acest motănel și-a câștigat definitiv un loc în inima mea.
Cu noii colegi am călătorit prin centrul țării și am ajuns inclusiv la un șaman. Vizitele la șamani sunt lucruri foarte comune în societatea mexicană.
Paștele catolic l-am petrecut pe moșia familiei unui prieten mexican, pe care l-am cunoscut în perioada studenției la UNATC, în România. Inițial nu am vrut să accept invitația lui de a merge acasă la rudele sale, pe care nu le cunoșteam, și fără el, care se afla în Europa. Dar a fost totul mult mai frumos decât aș fi putut să-mi imaginez. În mai puțin de o oră eram deja ca din familie. A fost o zi superbă în care am avut ocazia să cunosc o moșie cu biserică proprie, și să mă bucur de plimbări cu barca, pe lacul din grădina verilor amicului meu. La finalul vizitei unul din simpaticii unchi ai amicului meu mi-a dăruit un tricotaj cu un băiat în care se ține de obicei tortilla caldă. M-a invitat ulterior și la cursele de cai din zona lor, să cunosc "niște mexicani adevărați de vârsta mea"... dar nu am mai ajuns!
În ultimele două zile petrecute în Mexic am vizitat singură încă un sat magic și era cât pe ce să pierd seara ultimul autobuz spre capitală. Am luat un taxi comunitar care urma să mă ducă la stație. M-am așezat în dreapta șoferului și am fost uimită să văd că un domn voia să se așeze lângă mine, se pare că în taxiurile lor e normal să stea în față trei pasageri și în spate chiar mai mult de 4, foarte înghesuiți. În final am rămas singură cu taximetristul care mi-a povestit cum scăpase de curând din mâinile unor pasageri care l-au amenințat cu cuțitele, și cum îi era dor de iubirea lui din Statele Unite, la care a renunțat pentru că nu știa limba engleză și era prea patriot. Prin urmare nu ar fi avut cum să abandoneze Mexicul lui iubit pentru Statele Unite ale Americii. Am intrat într-o urmărire ca în filme a autobuzului, care deja plecase spre capitală. La un moment dat micul nostru taxi a tăiat calea marelui autobuz, totul cu scopul de a ajunge în seara respectivă acasă.
În ultima zi petrecută în Mexic am avut ocazia să merg la un eveniment unde am cunoscut-o pe cea care m-a amuzat toată perioada mea în Mexic, prin clipurile ei. Este vorba de o actriță și regizoare de teatru, care a lăsat arta pentru politică și este una din colaboratoarele apropiate ale președintelui mexican. Am fost uimită să aflu câte cunoștințe are despre istoria teatrului românesc.
Mexic reprezintă pentru mine un tărâm de neuitat, care merită vizitat măcar o dată în viață. Totuși în Mexic legătura mea cu România a devenit mai importantă. Mi-am conștientizat identitatea europeană și mi-am dat seama că sunt norocoasă din multe puncte de vedere pentru că într-un fel reprezint Europa.