Firenze - destinația tuturor fanilor Renașterii italiene. Și cine nu iubește Renașterea ca reper universal al culturii europene? Se spune că aproximativ două milioane de turiști atrage anual capitala Toscanei, orașul dinastiei de Medici. Un oraș cât Clujul de mare după numărul de locuitori. Două milioane de turiști e un record înregistrat benefic și orgolios de florentinii asaltați zilnic de hoarde nesățioase de turiști clamoroși, răspândiți pe străzile înguste ale orașului emblemă a Renașterii. Printre ei și șase clujeni ademeniți de gloria lui și dornici de plimbăreală.
Primul contact pe sol italian. Turiști deghizați în homleși sau boschetari stabili, autohtoni, dorm pe jos, acoperiți cu pături jegoase. Ei ornează colțurile marginale ale imensului aeroport-oraș Bergamo, poarta aeriană a orașului Milano, situat la 32 de kilometri de metropola Lombardiei. Termenul boschetari a cam ieșit din uz, întrucât oamenii ăștia fără adăpost nu mai dorm prin boscheți, s-au tras spre zone mai asfaltate, spre a beneficia de binefacerile "civilizației".
Ca niște copii la prima călătorie cu trenul ne bucurăm când vedem pe afișajul electronic din vagon cifrele care indică viteza trenului: 200, 250, 300 km/h. Apoi zeci de kilometri subteran. Minuni ale tehnicii.
Actualitatea la concurență cu antichitatea, ambele la fel de opulente, ofertante. La coborârea din tren (Piazza della Stazione), prima întâlnire cu istoria: Basilica di Santa Maria Novella, vizavi de gară. Apoi începe marșul forțat spre cazare, spre apartamentul de pe Via dell'Agnolo 48, un drum pe jos de la vest spre est pe străzi înguste, aglomerate, umbroase.
La Milano ploua, aici parcă e altă climă la 300 de kilometri în sud. Cu viteza trenului transferată în mers accelerat, trecem pe lângă alte monumente sacrosante: Cattedrale di Santa Maria del Fiore în Piazza del Duomo, Basilica di Santa Croce, zărim turnul primăriei-muzeu din Piazza della Signoria. Dar nu zăbovim, nu avem timp. Le vom vizita pe îndelete în zilele următoare, sperăm. Speranțe zadarnice, deoarece turistul modern nu are timp să aprofundeze ceea ce vede. Fușereala e ordinul la care se supune și noi nu vom face excepție.
Ocolim o stradă cu fum unde e un incendiu, mașini, pompieri. Ajungem pe Via dell'Agnolo. Nu, se pare că Agnolo (numele străzii) nu are legătură cu agnello (miel), deși ne duce gândul spre simbolul mielului pascal, dată fiind apropiata sărbătoare a Paștelui catolic. Mai degrabă, constat acum, ajutat de computer, este vorba, fie despre un pictor manierist renascentist pe nume Agnolo Bronzino, despre care nu știam nimic înainte sau, mai exact, este vorba despre Agnolo Doni, un negustor bogat care a trăit în cartierul Santa Croce și a fost pictat de Rafael (tabloul l-am văzut în fugă a doua zi în Galeriile Uffizi).
Dintr-odată mă aflu în centrul Renașterii italiene, înconjurat de maeștrii artei universale. Cantitatea colosală de pictori, sculptori și operele lor începe să se insinueze și să mă copleșească încă de la numele acestei banale străzi. Ajunge să mă tortureze de-a dreptul în următoarele zile în așa măsură încât încep să am viziunea unei adevărate industrii artistice cu zeci și sute de emuli, care s-au perindat pe aici, au trecut pe lângă acești pereți de pe îngustele străzi, pavate cu dale mari de piatră masivă.
Meșteșugari, arhitecți, pictori, sculptori, poeți, scriitori, artiști manufacturieri de diverse categorii. Printre ei Michelangelo, Leonardo da Vinci, Machiavelli, Dante... Piloni ai culturii universale printre care ne strecurăm ridicând privirea spre cerul generos al Toscanei, bucuroși că putem să ne apropiem turistic de genialitatea lor. E drept, nu toți sunt geniali în particular, după cum vom vedea la Galeriile Uffizi, mai sunt stângăcii la unii, perspectiva nu e întotdeauna convingătoare, racursiuri îndoielnice, dar ei au creat o școală și luați împreună sunt impunători.
În Florența toate sunt înguste: străzi, trotuare, scările pe care urcăm spre apartamentul rezervat (unde miroase a mucegai), numai piețele sunt largi și bisericile uriașe dau grandoarea orașului, arhitecturi monumentale (gotice, renascentiste) în comparație cu celelalte clădiri anodine, fără ornamentații grandioase. Dar apartamentul rezervat e dotat corespunzător, curat, așa că seara poate continua la un pahar de vin italian, desigur roșu. El dezleagă limbile muzicienilor din grup, astfel că pălăvrăgeala continuă până târziu în noapte. Vorbim mult și cu litere mari ca italienii. Ne-am adaptat.
Piazza dei Ciompi e foarte aproape, nu știam că acolo se află casa lui Lorenzo Ghiberti, bijutier, sculptor și arhitect, dar completez acum cu informații din computer. Un vânticel matinal nu ne împiedică să bem o cafea numai bună la terasa Caffè Notari din capătul arcadelor Loggia del Pesce, probabil înainte vreme piață de pește. Arcade ce amintesc de "pictura metafizică" a lui Giorgio de Chirico, admirator al Renașterii. Acum se vând flori și suveniruri. Viața își cere drepturile. La două sute de metri e Biserica Santa Croce, "principala biserică franciscană a Florenței și cea mai înaltă din lume", desprind informația de pe un site. Intrarea 8 euro ("cam mult pentru o singură biserică" notează cineva pe facebook).
După ce îl salutăm pe Dante Alighieri, a cărui statuie uriașă se află în partea stângă a fațadei și ne gândim la clujeanul Laszlo Alexandru, profesorul de italiană exeget remarcabil al marelui poet, intrăm și rămânem ușor încurcați în fața numeroaselor coloane și a mormintelor, întrucât nici foaia volantă primită la intrare nu indică toate monumentele și mormintele existente în interior. Pe jos plăci funerare orizontale în relief uzat (ce dezechilibrează), pe pereți monumente și tablouri gigantice cu subiecte biblice. Totul e uriaș, gigantic.
Găsim monumentul lui Galileo Galilei, al lui Michelangelo, Dante, Vittorio Alfieri (poet și dramaturg), Niccolo Machiavelli, Giacomo Rossini, Ugo Foscolo (poetul preromantic din care citeam pentru examenul de la Universală Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis), Crucifixul monumental al lui Donatello, care dă numele bisericii și constatăm că fresca Storia di san Francesco a lui Giotto e în renovare.
Mulțimea de capele interioare dă dimensiunea spațialității. Basilica di Santa Croce mai este cunoscută și ca Tepio dell'Itale Glorie (Templul Gloriilor Italiene), panteonul Florenței. Proiectat de arhitectul Arnolfo di Cambio, edificiul e ornat în exterior cu marmură albă și verde închis, ca alte monumente bisericești în stil gotic florentin, impunând structuri unitare geometrizate, de mare contrast mural-vizual, la concurență cu alte catedrale din Italia. Totuși, fascinația Domului din Milano, cu dantelăria incredibilă ce strălucește într-o singură nuanță divină, e unică. Asta pentru a stopa abuzul de superlative ce stau să explodeze la fiecare pas, la fiecare edificiu în fața căruia nu-ți poți stăpâni uimirea și admirația.
Drumul spre Ponte Vecchio înseamnă reintegrarea în gloata turistică fremătătoare, haotică, browniană, clănțănitoare, furibundă, devoratoare, tropăitoare și... suverană. Suverană peste trecut și prezent, peste griji și mofturi, peste trotuare și macadam, peste localnici și tonetele cu suveniruri, peste monumentele lor scoase la mezat, devenite bun public internațional. Hai și înfruptă-te! Hai și cumpără! Hai și admiră! Consumatori de prezent condensat, gastronomic și muzeal.
Abia găsești loc pe celebrul "pod cu case" (cum îi spuneam înainte să aflu că odăile de pe pod sunt ateliere meșteșugărești) pentru o fotografie cu râul Arno în fundal. Dar l-am găsit, după cum femeile cu gusturi rafinate au găsit locul ideal pentru a se oglindi în sclipiri de aur prelucrat în inele și coliere și alte bijuterii expuse generos în vitrine. Spre exasperarea bărbaților economi, zgârciți, desigur.
Întorși spre casă, seară de seară am surprins, nu fără uimire, în apropiere de Piazza dei Ciompi, într-un gang cu deschidere spre stradă, adunarea musulmanilor din cadrul asociației musulmanilor din Florența și vocea imamului lor în timpul ritualurilor religioase. Chiar și în zidul bine consolidat al creștinismului catolic au reușit să facă o fisură! O minoritate bine organizată ce murmură în așteptare, în umbră. M-am gândit numaidecât la romanul-parabolă al lui Michel Houellebecq Submission / Supunere. Pe cine vor să supună?
Suntem avertizați, dacă vrem să vizităm Galeria Uffizi, să pornim de dimineață pentru a avea parte de bilete, pentru că sumedenie de bilete se vând online și putem rămâne cu ochii în soare.
Ceea ce și facem a doua zi. O luăm din timp din loc și ne punem la rând în piața deja animată din apropierea Senioriei. E multă agitație, fojgăială, zumzet ca de albine. Acum turiștii sunt albine ce se agită la intrarea în urdiniș și așteaptă să guste din mierea oferită drept răsplată. Timpul trece greu stând la rând. O băbuță sărăcăcios îmbrăcată se apropie și întinde spre noi, miloagă, un pahar de plastic pe fundul căruia se zăresc câțiva cenți. "De unde ești?" întreabă direct, intempestiv una din doamnele din grup. Câtuși de puțin mirată, cerșetoarea răspunde senin "Din Buzău" și pe loc regret moneda scăpată în păhăruțul ei. Dar e prea târziu. Aflând că suntem români, băbuța vrea să stea de vorbă cu noi. "Cât câștigi într-o zi?" vrea să știe doamna care e și economistă. "Cam douăzeci de euro" vine răspunsul. No comment!
Ceea ce urmează e vertijul artelor, circuitul înnebunitor al sălilor. Două ore și jumătate ne-am învârtit pe coridoare și săli și nu cred că am văzut mai mult de 60% din bogăția incredibilă de exponate. Unele mai celebre decât altele! Nu vreau să mă erijez în ghid sentimental sau subiectiv al Galeriilor Uffizi. Nu vreau să înșir tablouri, sculpturi, nume celebre de artiști. Vreau doar să atrag atenția asupra unui singur lucru. Cantitatea imensă de celebrități și valori puse unele lângă altele. Consecutive. Grandioase. Suprapuse. Apăsătoare. Aiuritoare. Uimitoare prin valoare și reprezentare, prin execuție și forță de persuasiune. Personaje picturale sau sculpturale care țipă literalmente la tine. Michelangelo spunea unei forme de marmură care prindea viață din mâna lui: "Țipă! Vorbește!"
Adevăr sau mit, nu contează. E rolul artei de a impresiona, de a dialoga cu privitorul, de a transmite. Din acest punct de vedere Galeriile Uffizi găzduiesc un vacarm imens, neîntrerupt, de voci trezite subit la viață. Toate "personajele" țipă, te agresează, te țin cu mâna lor rece, de marmură, de pulpana hainei. Nu poți pleca pur și simplu fără să le bagi în seamă. Și sunt sute, mii de situații din care nu te poți desprinde cu una, cu două. Picturi, sculpturi cunoscute din reproduceri sunt aici în original, în mărime naturală. Nu-ți vine să crezi că ai ajuns în fața alegoriei La primavera sau a celebrei picturi Nașterea Venerei din sălile Botticelli, ultraaglomerate. Un grup statuar precum Laocoon și fiii săi îl recunoști din cărțile de istorie.
Nu poți cuprinde totul cu privirea și cu sufletul nesățios să admire sublimul artei și iar mă gândesc la maratonistul din Turistocrații lui Pierre Daninos care pune pariu că face turul celor mai importante săli din Luvru în 15 minute. Nu de recorduri sportive avem nevoie, ci de picioare sănătoase și de timp. Și "clipa cea repede" trece vâjâind pe lângă noi.
După "gălăgia surdă" a maeștrilor, ne acordăm o recompensă, o oază de liniște în natură. Trecem podul vechi peste Arno, ne strecurăm din nou prin mulțime și ajungem pe esplanada înclinată din fața palatului comandat de bancherul florentin Luca Pitti, cumpărat de familia Medici în 1549, numit și în prezent Palazzo Pitti. Dar nu în clădirea din piatră masivă de un maroniu cu aspect sever, aproape sumbru, vrem să intrăm, ci în Grădinile Boboli din spatele lui. Și așteptările ne sunt răsplătite. Parc în pantă, cosmetizat ca la Schönbrunn de spirite cu gusturi rafinate, panoramă asupra orașului, pomi înfloriți, fotografii.
Cina din apartamentul de pe via dell'Agnolo nr. 48 e stropită din nou cu vin roșu de Toscana. Câțiva vampiri minusculi cu aripi ne strică cheful. Geamurile nu au plase pentru țânțari și din curtea interioară cu sârme pentru rufe pe scripeți a la italiano țânțarii dau buzna în camere. Haine umezite și cleștuțe abandonate pe acoperișul unei magazii întrețin umiditatea. Nimeni nu e perfect.
Drumul spre gară de a doua zi ne este strangulat în Piața Domului. E sfânta sărbătoare a învierii Domnului pe rit catolic, dar nicio atmosferă de sărbătoare religioasă n-am întâlnit până aici. Nu localnici îmbrăcați în haine alese. Aceleași trupe de turiști bezmetici care îi sufocă literalmente pe florentini. Domul din Florența sau Catedrala Santa Maria del Fiore e plină de lume în așteptare. E duminica de Paști Catolic și mulțimea urmărește procesiunea religioasă pe care nu ajungem să o vedem din cauza mulțimii, dar, după un timp, auzim bubuiturile puternice și vedem din lateral fumul din fața intrării, ridicat din cauza artificiilor care încheie slujba pascală. Surpriză. Scânteierile luminoase abia le zărim la lumina zilei, dar ele continuă în salve repetate ca la revelion. Ceva cu totul neobișnuit pentru noi.
Intrăm cu greu în biserică. Orga abia se aude printre bubuiturile de afară. Nu am auzit niciodată atâta gălăgie concentrată într-un locaș de cult. Decibelii ne sparg timpanele. Ușa masivă deschisă, cu basoreliefuri bine evidențiate, lasă fumul să intre și în catedrală. Se fac poze. Învălmășeala continuă.
Vedem un cablu ce trece de la altar prin spațiul ușii până afară. Rolul lui îl aflu de pe net. "Un porumbel este protagonistul celebrei festivități de Paști a Scoppio del Carro care are loc în Săptămâna Mare Catolică în orașul Florența. "Scoppio del Carro" înseamnă literalmente "explozia căruței" și este o tradiție care datează de peste 300 de ani. O căruță decorată urmează un traseu de la Piazzale del Prato până la Catedrala din Florența, unde este conectată la altarul principal printr-un cablu metalic. Un porumbel (nu unul adevărat) cu o creangă de măslin în cioc este apoi așezat pe cablu și are sarcina de a ajunge la căruță pentru a începe artificiile. Dacă acest ritual are succes, atunci se spune că va fi un an bun pentru florentini".
Să fie 2024 un an bun și pentru noi? Alegoria trebuie să fi fost solemnă, spectaculoasă în sine pentru cei ce au prins locuri mai bune. Noi ne mulțumim cu ce am văzut. Oricum, nu simțim atmosfera de pace și har liturgic din bisericile ortodoxe. În cele din urmă, ne urnim din loc și ne continuăm drumul spre gară. Fascinația Florenței a trecut ca un vis prea scurt.