Ilusión în Valencia - Dedicat celor care n-au rădăcini

Valencia în 2016 mi-a amintit în flashback-uri scurte de multe din locurile în care am fost prin lume.

Străduțele înguste, labirintice și numeroșii italieni care împânzeau orașul, mă făceau, în primele zile, să mă gândesc la Veneția. Uneori mizere, cu mirosuri de tot felul, dârele de urină de pe ziduri devenind tot atâtea istorii de nopți trăite pe strada gălăgioasă. Numeroasele graffiti-uri foarte creative îmi aminteau de Berlin. Grădinile orașului, cu plante tropicale, cu peruși (papagali) zgomotoși, îmi aminteau de Portugalia. Patiseriile îmi aminteau de Franța, forfota umană din centru îmi aducea în minte Istanbulul, iar limba îmi amintea în fiecare secundă de America de Sud.

Duminică m-am plimbat prin grădina botanică, plină de pisici care stau la soare. Timp de 4 ore am atins fiecare frunză, mirosind înnebunită plantele aromatice. De pisici nu te poți atinge, sunt sălbatice și temătoare.


Una din inițiativele interesante din Valencia și alte orașe din zonă e campania POBRESA ZERO, în care societatea civilă iese în stradă pentru a cere guvernanților dreptul la justiție fiscală, egalitate de drepturi, eradicarea sărăciei și apărarea planetei. Nu cred că asta va eradica sărăcia, dar e o formă de solidarizare importantă care poate da naștere unor mișcări mai ample. Atmosfera e oricum veselă, cu tobe de samba de protest.


Am trăit câteva întâlniri interesante de când sunt aici, dar mi-e dor de prietenii mei din România, întotdeauna mă apucă dorul ăsta, oriunde aș fi în lume. Sunt o plantă de aer, fără rădăcini, dar și un rizom, căci din nodurile mele "cresc" prietenii din care unele se dovedesc perene, în orice colț din lume merg.

Îmi place ideea filozofilor Deleuze și Guattari care folosesc termenul de rizom pentru a defini un model epistemologic în care toate elementele sunt capabile de a le influența pe celelalte, fără existența unui centru. Un "rizom nu are început sau sfârșit; este întotdeauna la mijloc, între lucruri, interbeing, Intermezzo. Mișcarea plană a rizomului rezistă cronologiei și organizării, în schimb favorizând un sistem nomad de creștere și propagare".

Oriunde aș fi, duc cu mine, incapacitatea de a mă înrădăcina dar și capacitatea prolifică de a crea sisteme rizomatice perene.

Privind valurile agitate ale Mediteranei care inundau plaja mi-am mai dat seama că ne scăldăm în mări pline de cadavrele imigranților înecați în timp ce încearcă să ajungă în Europa. Toți încercăm să ajungem într-un loc în care să ne putem dezvolta și trăi în liniște, decent. Dar pentru non-europeni, de multe ori, drumul ăsta se sfârșește pe fundul mării.


Nu le e ușor imigranților de aici căci străzile sunt pline de români, unguri, rromi și chiar spanioli care depind de mila publică. Șomajul în Valencia e 20%, joburile pentru români sunt legate de munci grele la culesul fructelor, construcții și curățenie. Dacă ai noroc și nu ți-au luat-o înainte sud-americanii, poți să ai grijă de un bătrânel sau o bătrânică, din cei pe care îi vezi pe străzi plimbați în cărucior cu rotile.

Cu toate astea, pentru unii, Valencia se transformă într-un refugiu primitor. Orașul se declară incluziv, sunt campanii și organizații care se ocupă de integrarea imigranților și refugiaților. Oamenii sunt mult mai conștienți decât în România, mult mai deschiși, chiar și la vârste înaintate.

Minoritățile sexuale par și ele bine integrate și acceptate, având în vedere că Primăria afișează pancarte pentru a marca zile specifice, iar cuplurile gay au o viață normală, fără să se ascundă pe stradă.


De Ziua Internațională a Pâinii, un eveniment marcat prin acces gratuit la pâine, s-a creat în centrul orașului o coadă ce-mi amintea de disperarea rațiilor comuniste în țara noastră, deși oamenii care stăteau să primească cele câteva felii ale degustării nu erau din cei care chiar ar fi avut nevoie de pâine gratis.


Inconsistențe are și societatea spaniolă, evident. Uneori străzile pe care se află magazinele de lux mi se par obscene prin contrast cu cerșetorii postați pe la colțuri. Dar cel puțin aici ești respectat ca pieton și biciclist, în trafic, nimeni nu te claxonează aiurea, ai prioritate chiar și pe roșu. Ceea ce e de admirat, având în vedere că străzile sunt pline ochi de grupuri de turiști, traversând în toate direcțiile.

Spania trăiește din turism și a atins se pare un record în 2016. Benefic pentru economia ei, dar în același timp ducând la marginalizarea săracilor, gentrificarea unor cartiere simple, muncitorești sau de imigranți - cum e de pildă cartierul în care stau, Russafa, care a devenit, în câțiva ani, un cartier la modă, preferat de turiști, petrecăreți și hipsteri.

Spaniolii sunt binevoitori, curioși, își organizează prost evenimentele și au probleme cu punctualitatea, vin la lucru cu mâncare în gentuțe speciale, sunt gregari, trăiesc mult pe stradă, nu lasă bacșiș, muncesc mai mult decât pare la prima vedere, le place zgomotul și gălăgia sub orice formă.


Cei din Valencia au particularitățile lor, printre care și solidarizarea vecinilor în asociații, organizându-se împreună pentru mici serbări de cartier numite Fallas. În martie are loc o mare sărbătoare unde se îmbracă costume tradiționale, fetele candidează pentru a fi alese Falleras, iar după mult zgomot, petarde și artificii, se ard niște construcții uriașe din lemn, un fel de mini Burning Man spaniol.



Am venit în Valencia să fac voluntariat în cadrul unui program european, având în minte un cuvânt interesant pentru ambiguitatea lui în spaniolă: ilusión. Care, în funcție de context, poate însemna speranță sau amăgire. Ce experimentez aici pare sub semnul acestui cuvânt, totul e speranță și amăgire, în același timp. Spania e, ca întreaga Europă, și o utopie amăgitoare.


Nu putem schimba direcția vântului, dar putem ajusta pânzele pentru a ajunge întotdeauna la destinație. Esperando a Europa... În așteptarea Europei, așa cum povestește filmul cineastului angajat Samuel Sebastian. ''Dacă uiți cine ești și de unde ai venit, poți fi fericit pentru totdeauna'' promite personajul.

Fiți bineveniți într-un continent suprarealist!