Sfârșit de februarie 2024 pe tărâm andaluz

În jurul meu, lumea se uită în telefoane. Eu mă uit pe geam. Întotdeauna mi-a plăcut să fac asta, călătoritul în sine mă încântă mai mult decât sositul la destinație. Cât timp călătoresc - singură - realitatea de până atunci se suspendă, mă imersez în existențe alternative. Călătoresc ca să "prizez" o altă viață, o altă identitate. Pătrund în acel illud tempus al lui Eliade, lepăd măști, mă extrag din țesătura densă de legături și obligații, abandonez rutina și plutesc - cum s-ar zice - prin peisaj. Absorb peisajul cu totul și mă topesc în el. "Fereastra ca o pagină", cum ar spune Chris Abani. Călătoria ca o succesiune de pagini, poveste, basm, carte în care te afunzi ca să dispari, ca să trăiești altceva, să fii altcineva sau, poate, să fii mai multe persoane deodată.

Călătoresc spre fabuloasa Andaluzie cu Garcia Lorca pe post de unic însoțitor. Pe drum citesc Gypsy Ballads, versurile mi se adaugă peste imaginile ce se perindă prin geam, ca un filtru suprarealist, propria mea realitate augmentată.

Augmentată și de lumină. S-ar putea scrie tomuri despre calitatea aparte a luminii andaluze. Acum, în după-amiaza aceasta de final de februarie 2024, Málaga mă întâmpină cu un aer de toamnă prelungă și uscată. Totul e ocru. Vântul aleargă pungile de plastic pe bulevarde, iar cartierele dinspre aeroport au un aer greoi, industrial. Aici, nimic tradițional. La colțurile blocurilor, frecvent, magazine cu produse asiatice sau aceiași Döner-Kebap pe care i-am lăsat în urmă în Bavaria. (Chiar și în centru, micile alimentare de cartier sunt ținute de asiatici: indieni sau chinezoaice de vârstă medie, cu chipuri obosite.) Aceleași suveniruri kitsch, din material sintetic, adaptate însă locului: rochițe de flamenco, steaguri iberice, magneți cu cetățui maure.


Cu vârsta, fiecare călătorie aduce senzația tot mai angoasantă a unei dezrădăcinări și impresia, tot mai pronunțată, că n-a mai rămas nimic nou sub soare: globalizate, orașele se topesc unele într-altele, devin un continuum indistinct in care specificul local rămâne doar un condiment discret, un gust tocit tot mai greu de descoperit.

Cele mai îngrijite, strălucitoare, par bisericile și parohiile catolice, catedralele atât de masive încât te ancorează fără voia ta, abundent decorate cu sculpturi gotice, din piatră nisipie. Catedrala Întrupării din Málaga, deși neterminată, are ea însăși aspectul unei așezări fortificate. O fortăreață a lui Dumnezeu, care se desfășoară impetuos nu doar pe verticală, ci și pe orizontală. Dacă Domurile gotice germane au ascuțișuri suple, zimțate ca Alpii, aici catedralele parcă apasă, strivesc prin masă și gravitație.


Lângă țărm, deasupra portului, o altă fortăreață: cea arabă, cu scop administrativ și militar. La temelia ei, un poem în cinstea acestui Oraș al Paradisului - cel puțin în viziunea lui Vicente Aleixandre, laureat la Nobelului pentru Literatură în 1977. Pescărușii țiuie, dând rotocoale înalte prin soarele după-amiezii înfășurat deja în ambra înserării. Razele lui tot mai blânde intensifică azuriul cald al văzduhului. Mă așez scurt la soare pe treptele-tribună ale teatrului roman, singurul loc unde mai pot intra fără bilet la ora asta. Pe lespezile de marmură ale piațetei din față, o cavalcadă de motocicliști duduie trecând pe sub palmierii supli, pe care briza mării îi leagănă ușor. Deasupra ruinelor și pe tot întinsul falezei, pescărușii plutesc ca niște bărci înaripate pe cerul-mare-inversată, legănați de albastrul ireal tot mai limpede. Dar țiuitul nu e doar al lor, ci și al perușilor verzi din parcuri.


Parcul și scena în aer liber de lângă faleză găzduiesc câțiva oameni fără adăpost. Homeleșii și-au lăsat în urmă, ca pe o cochilie, câte o plapumă, o grămăjoară de haine, așa cum își lasă larva în urmă gogoașa. Atâta doar că ei nu pot zbura. Se vor întoarce, noapte de noapte, în același cocon murdar și jilav, iar noi ne vom întoarce privirea fiindcă suntem în concediu, fiindcă vrem să evadăm și să ne simțim bine, fiindcă am plătit o grămadă de bani pentru iluzia aceasta: Orașul Paradisului.

Pe plajă, un grup de yoghine contorsionate, voleibaliști, niște băieți jucând o miuță, două fete care se pensează și chiar un înotător temerar, jos, în valuri, deși cu vântul acesta aspru dinspre Atlantic, temperatura nu depășește 15 grade. Marea, înjugată și ea la carul turismului, bătătorită de pacheboturi și vase de croazieră, se întinde netedă și fâșâie obosit.


Revenind seara spre garsoniera pe care mi-am închiriat-o, sub peticele de nori sidefii de la marginea uscatului, mă gândesc, cu nostalgie, cât mister trebuie să fi avut țărmul acesta, cu cocoașa lui împădurită (Gibralfaro), cu ruinele sale feniciene și punice, cu cetatea fortificată în trepte (considerată una dintre cele mai frumoase din Spania) și cu clopotnița catedralei, dacă nu s-ar fi interpus aceste uriașe blocuri paralelipipedice, magazinele de lux (sau nu) cu fațade din sticlă, cimentul. Și totuși, în orașul vechi, găsesc câteva locuri care mă răpesc: interiorul fin de siècle al restaurantului El Jardin, cu ușile sale batante și sigla din faianță înflorată pe fațada roz-pal; un pasaj fascinant, cu coloane negre de ambele părți, ce pare a se prelungi la nesfârșit în clar-obscurul serii, pe lângă Plaza de la Constitución; magazinul de instrumente muzicale cu chitarele sale frumos aliniate ce par șoldurile unduioase și nude ale unor femei de toate culorile, bodega cu butoaie unde se întâlnesc doi posesori de câini și patrupezii lor. La căderea nopții, orașul se umple de o vibrație aparte, capătă o energie nouă. Din felinarele stradale se scurge o lumină de culoarea uleiului, care impregnează totul cu un farmec dandy și rafinat.



Málaga. E ora 8 dimineața și străzile par părăsite. Ici-colo câte o autospecială de salubritate, câte un tip în vestă portocalie spălând străzile cu un jet puternic de apă. Autoturisme numărabile pe degetele de la o mână. Un grup de cicliști (de vârstă medie, în lycra), ieșiți să pedaleze în aerul crocant al zorilor, pălăvrăgesc la semafor. Orașul vechi, încă adormit, se lasă observat în toată autenticitatea lui, fără machiaj.


Guadalmedina, râul care traversează - pe hartă, cel puțin - această metropolă turistică (și al cărui nume trădează etimologia arabă), e complet secat. În albia sa betonată, cineva a trasat cu cretă conturul unui teren de fotbal. Există, tot acolo, rampe pentru skateboard - e clar că râul asta e mai tot timpul uscat, că albia aceasta nu-i decât o ravenă domesticită, un canal ce înghite viitura ocazională dinspre munți către mare. Un domn care își plimbă pe-acolo ciobănescul german tocmai se ceartă cu cineva de pe margine. Parcă pentru a confirma stereotipul, cad cuvintele "hijo de puta", apoi conversația se stinge. Pe balconul unui hotel luxos, o doamnă tunsă scurt și îmbrăcată în negru din cap până în picioare (cu excepția unei eșarfe vernil) fumează tacticos. Sub un pod, un porumbel cu frunze în cioc face cuib. E liniște.

Călătoria cu trenul către Granada e o experiență puțin suprarealistă. De când Spania a fost zguduită de cumplitele atentate de la gara Atocha, pasagerii sunt verificați ca la aeroport. Intrăm pe peronul pustiu abia după ce am trecut pe la controlul de securitate (Au să îmi respingă sticla de apă? Nu, slavă Domnului) iar apoi așteptăm în șir ordonat accesul la tren, în timp ce funcționarele ne scanează biletele, unul câte unul, ca să ne aprobe îmbarcarea.

În interiorul regiunii, localitățile se înghesuie, albe, la poalele munților de un verde brun, printre livezi ordonate de portocali și măslini. Versanți întregi de măslini. Multe tuneluri. Pământul roșu are ceva austral.

După mai bine de o oră, trenul intră în gara din Granada. La periferie, ne întâmpină un târg de vechituri - haine colorate, la mâna a doua, întinse peste tot. Portocali decorativi, încărcați de fructele lor globulare, se aliniază pe străzi, lumina e orbitoare. Aici lucrurile par și mai întârziate: la ora 11 bărbații abia își fac alergarea de dimineață. Tot pălăvrăgind. Jos, în orașul vechi - aceleași catedrale ranforsate, semicirculare ca un evantai deschis, aceeași senzație de masivitate pe orizontală, însă piatra e înnegrită, brună.


Pe străduțele înguste e plin de restaurante libaneze, irakiene, siriene, încadrate cu gust in peisaj. Eu înfulec pe fugă o empanada cu spanac și ricotta de la o patiserie iberică din drum. Granada e și orașul lui Garcia Lorca (s-a născut nu departe de Santa Fé), dar din păcate nu mă pot opri acum la muzeul dedicat lui. Mă grăbesc să ajung punctual la intrarea în cetate.

Fără bilete achiziționate din timp, accesul în Alhambra nu e garantat. Astăzi, situl e sold out încă de dimineață. Cele mai căutate circuite se epuizează și cu două luni înainte. Există mai multe variante de acces; ca să nu ratați palatele sultanilor Nasrizi, asigurați-vă ca biletul achiziționat le include. Un ghid audio gratis se poate descărca de la audioguia.alhambra-patronato.es.


Alhambra se află in vârful unui deal abrupt, înconjurat ireal de piscurile teșite și pleșuve (acum înzăpezite!) ale Sierrei Nevada, de pe cel mai înalt vârf al căreia (Mulhacén, situat la 3.481 m altitudine) se spune că poți vedea Africa. Se distinge chiar și o pârtie. Teoretic, din Granada poți ajunge în 40 de minute cu mașina la schi și tot în 40 de minute la mare - ceea ce înseamnă că, cu puțin noroc, le poți experimenta pe ambele în aceeași zi.


Urc în Turnul Lumânării (turn de veghe și supraveghere). Priveliștea asupra grădinii meterezelor, cu portocali rodind, palmieri și chiparoși pe fundalul răcoros și încrustat cu nea al celui mai înalt lanț muntos din Peninsula Iberică îmi taie respirația.

În jurul meu se desfășoară în forță Alcazaba (fortăreața), Grădinile Mănăstirii Sf. Francisc, Palatele Nasrizilor și cel al lui Carol V. Curtea interioară a acestuia din urmă, un cerc alcătuit din 32 de coloane, se înscrie perfect în pătratul format din masiva clădire cu două niveluri de la exterior. Stilul clădirii e inspirat din antichitatea clasică; conceptul aparține arhitectului Pedro Machuca și a fost pus în operă după preluarea cetății de către monarhii catolici (e renumit momentul predării cheilor de către sultanul Boabdil). Și aici, orizontalitate impunătoare, simbolistică a desăvârșirii și puterii (Alhambra a fost cucerită de monarhii catolici in 1492, deodată cu "descoperirea" Americii!).


Contrastul cu delicatețea aproape poetică a detaliilor arhitectonice filigranate pe pereții și tavanul Palatului portico-ului cu bazin (din grădinile Partal în care sultanul dinastiei Nasride venea să se destindă și să se delecteze cu observații astronomice, o pasiune a sa) frapează. E confruntarea dintre masă și subtilitate, dintre cartezianul impozant și rafinamentul discret al plăcerilor vieții. Splendoarea meșteșugului ibero-islamic al secolelor 13-14 mă încântă: fotografiez stucaturi delicate în stil fagure și inscripții cursive sau cufice până mi se termină bateria.


Dar și ingineria captării și distribuției apei în acest oraș princiar e uluitoare. Nu departe de fosta moschee (astăzi biserică), mă fascinează băile adiacente (hammam) în care aproape mă rătăcesc, ca într-un labirint. Iar în Generalife, apa (atât de importantă pentru cultura musulmană) este canalizată către grădini, livezi și palate inclusiv prin balustradele unei scări!


Generalife (Jannat Al-Arif, în arabă) era moșia furnizoare de fructe și legume proaspete pentru masa curții Nasride. Este situată pe Dealul Soarelui. Palatul - reședința "rurală", de recreere, a celor 24 de sultani care s-au succedat la Alhambra - a fost supranumit, metaforic, Casa Regală a Fericirii. Îmi pot imagina de ce. Grădinile prodigioase sunt, chiar și în anotimpul acesta, parfumate (flori de portocal? iasomie? bougainvillea?); crenelurile turnurilor de apărare din apropiere permit plimbarea in siguranță; curtea interioară e intimă și plină de culoare (gura leului, ochiul boului, trandafiri); fântânile susură îmbătător. A trăi e o artă, adesea uităm asta. A ține o casă e o artă, a primi oaspeți, a pune o masă sau un ceai, a lumina o încăpere... Arta e ceva superior tehnicii sau tehnologiei. Nu doar modifică mediul, ci îl transfigurează. E răbdare, ceremonie. Poate că scopul artei nu a fost niciodată să imite realitatea, să o capteze și să o redea, ci, filtrând-o prin umanitatea artistului, să o reinventeze.


Mă învârt de peste trei ore în Alhambra și realizez că nu mi-ar ajunge trei zile. Timpul, acest etern dușman, dar și cel care face totul posibil. Și nu pot decât să mă gândesc că, într-o zi, până și astea vor dispărea. De fapt, toate aceste splendori au fost concepute pentru a fi trecătoare. Orice altceva ar fi fost, în gândirea islamică a vremii, o insultă adusă lui Allah, singurul etern.

Aș vrea să rămân aici, să aștept nu doar înserarea, ci și sfârșitul primăverii, apoi vara și toamna respirând și privind, dar trebuie să prind neapărat trenul de întoarcere. Plec cu regret, înot prin marea de oameni care continuă să bată la porțile Alhambrei. La ieșire, în orașul vechi de jos, decid să mă desfăt cu un pionono, desert tipic granadez. Aceasta madlenă micuță cu miez aromat și lipicios mă consolează și mă înveselește.
 
Córdoba e un oraș mai întins și mai plat decât Granada. Parcul din apropierea gării are un aer londonez, iar migdalii au dat, timid, in floare. Bulevardele sunt largi, cu deschidere amplă. E încă răcoare, dar același soare orbitor după care am tot tânjit. Și multă verdeață: palmieri, portocali, platani uriași, chiparoși, arbori de mătase. Pare oarecum straniu (sau cel puțin superfluu) să întâlnesc aici saloane de bronzat rapid, dar asta se întâmplă. Și consultațiile medicale prin video par la moda - am tot văzut reclame zilele astea.


Córdoba îmi face impresia unui oraș dinamic, intelectual, cu o vocație culturală aparte. Un loc al contrastelor. E, simultan, orașul natal al lui Maimonide și sediul celui de-al 2-lea Tribunal al Inchiziției Spaniole. O parte din patrimoniul istoric al Córdobei datează din perioada romană (există un templu roman, un mausoleu, precum și bine-cunoscutul pod roman). Ulterior, după cucerirea arabă, Córdoba a devenit capitala califatului islamic din Peninsula Iberică, desprins din cel de la Bagdad. Iar între 7-17 martie 2024 va avea loc, tot aici, o competiție a celor mai buni hamburgeri din Spania - iată încununarea unei istorii milenare.:)

Dacă ieri am ajuns prea târziu, azi ajung prea devreme la monumente (biletul are oră de intrare fixă). Mezquita (moscheea-catedrală din Cordoba) e la 20 de minute în plimbare lejeră de la gară. Nicio problemă, iau la pas Juderia (vechiul cartier evreiesc, locuit pe vremuri de sefarzi) din interiorul zidurilor cetății medievale.


Vizitez o seducătoare casă tipic andaluză din care n-aș mai pleca. Aș fi dispusă sa locuiesc tot restul vieții aici, în patio, la umbra catului superior, printre plante cărnoase și verzi. Tot aici descopăr, printre tablouri cu superbă caligrafie arabă, și o presă pentru producerea hârtiei, una din primele din Europa Occidentală (circa sec. X).


Cadrul rectangular, din piatră galbenă, al fostei moschei ummayade ocupă un spațiu uriaș, echivalentul unui cartier întreg. La pas, mănânci lejer o pâine până o înconjori. La bilete și ghiduri audio e coadă, dar se mai găsesc. Curtea interioară, pietruită și ea, dar cu piatră de râu, te întâmpină cu portocali și palmieri, irigați de nelipsitele canale de apă musulmane. Apa era captată la 33 de kilometri în amonte și provenea din izvoarele Sierrei Morena. Catolicii, învingând califatul de Córdoba, consacră moscheea drept catedrală în anul 1236.


Interiorul, întunecos, e fascinant. Aduce a pădure de piloni, un labirint de arcade duble din piatră albă și roșie sprijinite pe coloane subțiri de culoarea trunchiurilor de copaci, o serie aparent nesfârșită de pseudo-portaluri prin care să treci și, pierzându-te, să te regăsești. Astăzi, firidele sunt ocupate de fresce ori tablouri votive creștine și de statui de sfinți. Alăturarea e de un eclectism feroce. Motive musulmane - geometrice și vegetale - și arabescuri, peste care s-a adăugat Goticul și Renașterea vest-europeană, Întruparea și omul ca măsură a toate.


Povestea acestei clădiri neverosimile este și ea memorabilă: prin 750 AD, tânărul (de doar 19 ani!) Abd Al Rahman fuge din Siria de persecuțiile Abassizilor, iar cinci ani mai târziu ajunge în Spania. Peste doar un an, cucerește Córdoba și devine primul emir ummayad al Andaluziei. Stabilindu-și aici capitala și urmat de o comunitate musulmană în creștere, începe la 786 construcția primei moschei pe locul fostei bazilici Sf. Vincent Martirul (datând din perioada invaziilor vizigote - sec. VI), pe care o cumpărase în prealabil de la supușii săi creștini. (Recent, la subsol, săpăturile arheologice au scos la iveală mozaicuri romane.) Urmează trei extinderi succesive efectuate de diverși urmași. Rezultatul? În perioada de maximă glorie a califatului, când Córdoba atinsese un milion de locuitori și rivaliza în opulență cu Damascul, moscheea putea primi peste 40.000 de credincioși musulmani.


Mihrabul, încrustat cu aur și lapis lazuli, e orientat spre sud deși Mecca, daca e să fim preciși, se află la sud-est. Un mister. Rafinamentul lucrării, luminarele prin care o rază de soare se filtrează la ora amiezii, făcând particulele plutitoare de praf să strălucească mistic, mă hipnotizează. Mă desprind doar când mă ia deja frigul.


Mă încălzesc puțin în curtea cu portocali a Mezquitei, apoi apuc la nimereală pe străduțele albe. Mă întremez cu un hamburger nesperat de ieftin, tot sub un portocal, în Plaza de Abades, lângă clădiri ale căror ferestre sunt încadrate de arabescuri și faianță multicoloră. Soarele arde. O iau în jos și mă îndrept, beată de bucurie, spre râu: Guadalquivir - fluviul ce traversează Córdoba îndreptându-se spre Sevilla, pentru a se lăsa apoi înghițit de Atlantic în golful Cádiz...


Sevilla. Mi-am propus să o vizitez mâine, dar cine știe dacă mai ajung, am deja bășici în talpă. Și-apoi mai e și Muzeul Picasso din Málaga (în orașul acesta s-a născut, in 1881, renumitul pictor cubist) la care trebuie musai să ajung înainte de a elibera apartamentul. Ca să nu mai vorbim că mi s-a pus pata să vizitez și Gibraltarul, să privesc și să adulmec Africa printre macaci berberi...


Andaluzia, tărâm fabulos, victimă a propriului succes turistic, pare imposibil de epuizat.