23.04.2022
Când te uiți în sus "pe coastă", vezi oastea de araci egali, fermi, parcă atingând cerul și păzind vița-de-vie. Adie ușor vântul. Lăstarii verzi fug în sus, tremurând spre lumină. Dedesubt, sub frunze, stau butucii: groși, întunecați, răsuciți ca niște coarne de berbeci de prăsilă.

Tata, Augustin și Răducu stropesc via. Bărbații merg înainte pe rânduri. Urcă îndoiți sub greutatea vermorelelor, potopiți sub arșița soarelui, cu cămăși și pantaloni înăspriți și îmbibați de vinețeala de la piatra vânătă. Vermorelele sfârâie-sfârâie, frunzele șiroiesc ca niște mici jgheaburi sub zeama albastră-gălbuie. Răducu se uită în urma celor doi, care urcă aureolați de pulberi albastre de stropi. În jur e liniște. Liniște și zăpușeală. Doar în depărtare, spre pădure, se aud niște cuci.

- Pe sub frunze, pe sub frunze, da?, îl trezește tata din visare. Răducu stropește pentru prima dată. E în clasa a VII-a. Îl doare mâna de la apăsat mânerul vermorelului, dar nu ar recunoaște asta nici în ruptul capului. Bărbații coboară pe alte rânduri: Sfâr-sfâr! Apoi sfârâitul se îneacă într-un țiuit final: zeama din vermorel s-a terminat! Povara din spate se ușurează, dar simți cum te strâng umerii în continuare.
- Răducule, zice tata, vezi, când se înfundă, deșurubezi, scoți fluturașul și îl sufli ca să se curețe. Ai înțeles?
- Da.

Tata lasă vermorelul pe scândura de la marginea butoiului. Augustin îl agață de un șpalier. Urmează să fie reîncărcate. Până una-alta bărbații răsucesc câte-o țigară. Își scot cojocelele flendurite, îmbrăcate ca să-i apere de răceala lichidului din vermorel. Din cămășile lor umede și înfierbântate ies aburi.
- He, he! Mai trebuie motorină, bădie Jănică, zice Augustin.

Tata scoate sticla cu "motorină" de sub o tufă:
- Vezi să nu te-mbeți, Agustine (îl cheamă Augustin, dar toată lumea-i zice Agustin). Mai avem de treabă.
- Eh, de la o dușcă!?, zice Augustin și înalță sticla în soare. Mărgelele roșii din vin se duc gâl-gâl! pe gâtlejul larg al lui Augustin.
Tata se ridică:
- Hai la treabă, că acuși vine ploaia.

Se încarcă vermorelele. Butoiul cu albăstreală ca un ochi ceresc întors pe dos se tulbură din nou. Pe urmă tranc! capacul și... "dă-i drumul!" Marea liniște a amiezii e spartă din nou: sfâr-sfâr! printre rânduri. Greu. Sudoarea sărată îți intră în ochi. Mâinile ți-s sleite. Vermorelul iar se înfundă și stai cu greutatea apăsătoare în spate, ca să cureți fluturașul. În fine, ajungi la porumbarul des - capătul. Acuma n-are porumbele. Toamna. Pfii! Îți fac gura pungă, dar ce bune-s!
Apoi iarăși. Alt vermorel plin în spate, cu zeama plescăind capacul.

*

... Soarele retează via cu ultimele raze. O umbră bogată se întinde din fiecare tufă. Bărbații spală vermorelele. Mama a întins masa afară:
- Slavă ție, Doamne, că ai dus ploaia pe cele pustietăți.
- Da, bine că n-o plouat ș-am putut termina, zice Augustin și bagă capul sub robinet să se răcorească.
- Har Domnului!, zice și tata căscând obosit, după care își face repede cruce deasupra gurii.
- Să vă aduc niște huște să vă spălați pe mâini, spune mama și pornește grăbită spre beci, la chiupul cu huște. Nie, turbă, nu-mi mai sta în cale!, dă cu vârful târlicului un ghiont câinelui, care se proțăpise cât mai la vedere: "Să nu mă uitați nici pe mine la mâncare."
- Brava, măi!, îi zice tata lui Răducu, dându-i cu mâna peste cozorocul șepcii. Te-ai ținut tare! Ai rupt tu foiu', da' nu-i nimica. Și eu am pățit la fel când am stropit prima oară. Iaca, Agustine, am flăcău vrednic de-acuma.
- Daaa, vrenic! Disară poa' să meargă la fete.

0 comentarii

Publicitate

Sus