Din amintirile tinereții pierdute

Încerc să evoc aici un Iași care nu mai există, dar stăruie în luminile și umbrele memoriei mele, urmele regăsirii trecutului și identității pierdute. Amintirile acestea nu sunt chiar amintiri, ci un fel de laborator pentru producerea de atmosferă - atmosfera Iașilor de acum 50 de ani. Încerc, străbătându-i străzile, grădina Copou sau împrejurimile Palatului și Trei Ierarhilor să rămân fidel tinereții mele, să recapăt acea senzație de libertate și de inconștiență pe care-o încercam odinioară. Mi se pare că văd Iașii ca într-un film vechi, iar norii, soarele, umbrele celor douăzeci de ani ai mei sau forfota Halei continuă să trăiască ca printr-un miraj. Poate că viața Iașilor de pe vremea comunistă li s-a șters unora din minte. Mie nu. Avea totuși aura ei.

Era Iași de atunci, când viața nu avea mistere pentru mine, ci era acolo, sub soare, în toată simplitatea ei. Când comunismul îmi semănase dezordine și confuzie în tânărul care eram, cu personalitate șovăielnică și adesea cu prieteni îndoielnici. Când vederea Amithei Bhose, bunăoară, indianca mică și cu ten "cafea cu lapte" spre arămiu, cu părul negru lins, pe alocuri încărunțit, lipit de țeastă, cu o destindere totală a mușchilor feței, dar și cu puțină gușă, îmi dădea fiori. Își tot strângea sari-ul la piept și se uita la sfinții-filosofi pictați pe biserica Sfântul Nicolae Domnesc. Știam - ea scrisese cărți despre Eminescu și filosofia indiană. Mă uitam înfiorat la ea, pitit după "volgile" negre și lucioase ale politrucilor cu care venise.

Pentru mine, odată cu trecerea anilor, Iașii aceia se desprind încet-încet de Iașii de acum și se urcă în cer: cu toată zăpada murdară, care se transforma repede în noroi, cu tot cu imobilele cu acoperișuri plate, lipite una de alta, dintre Târgu Cucului și Hală, stropite de noroi până la ferestre, cu străduțele înguste de aici, unde erau dughene întunecoase, cu uși scârțâitoare, o dugheană cu flori pentru nunți lângă alta cu coroane pentru înmormântări (ne distram eu și Radu Pârvu, colegul meu de gazdă, pentru chestiunea asta), cu tot cu negustorii ambulanți care-și întindeau tarabele pe unde vrei și pe unde nu vrei, cu tot cu mâna rece a iubitei pe care o strângeam în mâna mea. Treceam pe străzi, mână în mână, ochi în ochi, fără să vedem mizeria din jur. Aveam douăzeci de ani!

Apoi lumea veselă și viermuitoare din Târgu Cucului, uruitul tramvaielor, vaierul lor disperat când întorceau la rond. Da, încerc să rămân fidel tinereții mele, cu toate că nu se poate vorbi de melodiosul și desuetul termen de "boemă": cu surâsul imperceptibil al fetelor de pe stradă, cu fetița serioasă, frumoasă coz, de la doamna care vindea lozuri, cu câinii nimănui, cu râsul tăcut al bucoavnelor de la Biblioteca Eminescu și inima singuratică a textelor, împroșcând sânge viu, a textelor de sub capetele pleșuve, cu lumina albă a nopților de vară care făcea tăcerea și mai profundă, cu partea de mister a Iașilor, căci, când iubești un oraș sau pe oricine altcineva, trebuie să-i accepți și partea lui de mister, acceptându-l așa cum accepți o furtună de vară, o ploaie torențială

Căci eram tineri, n-aveam niciun trecut de dezvăluit, trăiam numai în prezent. Nu știam că melancolia acestor edificii iașiote a umplut pe vecie sute de capete - din Broscăuți până-n Nebraska. Și va umple și tărtăcuțele noastre studențești. Ne uitam la Iași ca la mașini străine. Nu pricepeam încă faptul că Iașii ne învață, de fapt, nu calcifierea și formele amorțite, ci regenerarea perpetuă, lupta pentru cucerirea dreptului la o viață nouă, la o dragoste nouă, aceea din ochii fetiței atât de serioase, dar și din misterul veșnic al strângerii degetelor mâinii iubitei și al cantității de fecale și prezervative scurse prin canale neștiute, al frumoaselor nefericiri din blocurile de nefamiliști, al scriitorilor care prin artă și beție ating pragul eternității, fiindcă omul care se dedică ideilor își pierde adesea umanitatea.

Ș-apoi urcând Copoul spre Universitate, căci nu zice Lao-Tse că a te naște înseamnă a urca? Dar tot el: a muri înseamnă a intra. Da, murim intrând în Universitate? Cu fiecare carte asimilată? Acesta este love-story-ul nostru, al ieșenilor: nu ne oprim niciodată, nu șchiopătăm, nu ne îmbrâncim. Cădem și recădem, dar nu ne oprim niciodată. Mergem înainte, ușooor, ca un sirop gros dintr-o sticlă. Da, până la urmă ne învață că viața asta este simplă, nu trebuie s-o dramatizăm.