Ne întâlnim în față la Debussy, culmea, sala în care va avea loc premiera. Mergem să povestim la o bere autohtonă (franceză), cu nume de poziție sexuală, levrette, dar bere albă, nu blondă, nu brună, ci albă, mai dulce, experimentală. Tot așa cum și interviul de față devine unul experimental, mai ales când îl și așteptam de 10 ani, de pe vremea cât încă nu știam că îl aștept, că o să fim aici, că o să se întâmple.
Alberto Păduraru: Cum te simți că ai ajuns în Cannes? Legat de filmul cu care ai venit, legat de echipă, în general... Cum te simți că ești aici în contextul ăsta?
Șerban Lazarovici: Am pornit așa, ca șase exploratori, încercam să găsim cât mai multe locuri, chiar de dimineață tare. Cum să mă simt? Mă bucur foarte mult că am ajuns, chiar mă bucur foarte mult că au luat decizia de a aduce la Cannes mai mulți oameni din cast...
A.P.: În mod normal sunt aduși câți? Trei oameni?
Ș.L.: În mod normal, trei oameni sunt invitați de către festival, iar restul de producător. Dar din câte am înțeles, anul acesta, de la noi a fost invitat doar regizorul Alexandru Belc din partea festivalului. Și noi am venit cu producția. Suntem foarte recunoscători că ne-au luat și pe noi trei, pe mine, pe Mara Bugarin și pe Mara Vicol. Cumva, pentru că încă nu am văzut filmul, nu îmi dau seama dacă suntem într-un fel "principali" sau "supporting", dar ne bucurăm că am fost aleși noi trei. Chiar apreciem enorm, și eu și Mara, faptul că s-a pus problema în următorul festival - care cred că va fi TIFF21 - să venim toți elevii, toți tinerii care au luat parte la realizarea filmului.
A.P.: Mă gândesc că și logistic e puțin mai ușor, fiind un festival care are loc în țară.
Ș.L.: Da, dar e drăguț că s-au gândit să împărtășească experiența asta pe care o să o avem noi ca echipă și cu ceilalți, cu toți, ceea ce e tare. Îți dai seama, înseamnă costuri, înseamnă multe chestii pentru ei, pe care vor să le împărtășească. Revenind la cum mă simt...Momentan nu am apucat să văd foarte multe lucruri din Cannes, nici nu am apucat să ne plimbăm foarte mult. Am făcut chestii logistice până acum, ne-am plimbat prin Palais și am văzut cam ce o să facem mâine, am fost la Pavilionul Românesc, am vizitat alte pavilioane, încă descoperim.
A.P.: Și pentru tine, Mara?
M.V.: Pentru mine încă se simte ca un vis... Încă nu realizez ce se întâmplă. Cred că atunci când o să văd filmul o să realizez că ok, chiar s-a întâmplat și suntem aici, dar n-am crezut că o să ajung până aici. Mă bucur enorm că am avut ocazia să vin și... mă simt ca un labrador din ăla fericit, orice văd mă bucură, sunt foarte fericită.
Ș.L.: Cum ziceam și off the record, încă mă simt de parcă am o experiență de turist, nu mă simt în vreun alt fel acum. Dar sunt sigur că mâine, când vom fi cu toții îmbrăcați frumos, o să clipesc la un moment dat și o să zic oau, chiar suntem aici, covorul roșu... Deși nu știm foarte multe din protocolul de mâine. Știm doar când mergem, cât stăm și ce se întâmplă în linii mari.
A.P.: Având în vedere că în Metronom suntem undeva în anii '70 ca perioadă...
Ș.L.:... 1972, dacă îmi aduc bine aminte...
A.P.: Chiar mai bine, se potrivește mai tare cu ce voiam să întreb, atunci s-au născut ai mei.
M.V.: Și ai mei.
Ș.L.: Și la mine mama.
A.P.: Bun, deci părinții noștri au avut copilăria / adolescența plasate prin perioada aceea. Cum v-ați pregătit pentru rol, ați căutat voi, ați vorbit cu ai voștri despre perioada aia, vi s-a cerut ceva anume din partea regizorului?
M.V.: Pentru mine a fost destul de ușor să mă adaptez, pentru că eu ascult muzică din perioada aia, ai mei ascultă muzică din perioada aia, mi-au povestit foarte multe despre comunism și ce s-a întâmplat atunci, mă pasionează la nivel de context istoric. The Doors și Janis Joplin se ascultă la noi în casă mai tot timpul, a fost ușor să intru în "pielea" personajului, cumva, pentru că am retrăit copilăria alor mei în momentul în care ei mi-o povesteau. Și tot timpul am fost și eu în filmul lor. La fel a fost și cu filmul ăsta.
A.P.: Dar nu vi s-a cerut ceva specific ca research, nu?
Ș.L.: Procesul de casting a fost pentru amândoi foarte... din scurt, să-i zic. Adică noi cu o săptămână înainte de filmări am avut proba de casting și am luat atunci proba. Se schimbase distribuția, sau ceva de genul ăsta, și atunci am fost aleși eu, Mara (Bugarin) și Mara (Vicol).
M.V.: M-am dus la casting și trebuia să fiu altcineva, un alt personaj. Și acolo mi-au zis "ia încearcă și Roxana", care e personajul meu de acum. Au zis să rămân pe asta, am semnat contractul cu două zile înainte. A fost foarte rapid totul. Pe 17 mai, de ziua mea l-am semnat.
Ș.L.: Eu am semnat cred că... în prima zi de filmări. Chiar când au fost nominalizările la Gopo 2021, chiar în ziua aia am dat castingul. Am terminat pe la prânz, pe la 12, am stat vreo 3 ore. Eu nu am dat enorm de multe castinguri, dar de până acum a fost poate cel mai lung, 3 ore de dat texte din scenariu.
A.P.: Super tare. Șerban, tu faci cumva să atragi spre tine numai roluri în drame. Ai în Tipografic Majuscul rolul lui Mugur, pentru care ai primit și nominalizare la premiile Gopo 2021. Te consideri un actor de un anumit gen, dramă, în cazul de față?
Ș.L.: Măi, sincer, mie nu îmi place să mă încadrez, de multe ori nici nu spun că sunt actor. Bine, acuma suntem în festival și să zicem că ne întreabă lumea ce treabă avem și noi le zicem că suntem actors, sau că facem parte din...
M.V.: (râde) Actors...
Ș.L.: Parcă văd că ai să pui... nu, deci te văd cum pui cu italice "actors".
A.P.: Nu eu, nu eu, Răzvan [Penescu] se ocupă de asta. Dar o să știe, o să simtă. Și le pune el. Sunt sigur.
Ș.L.: Știu, că îmi și imaginam cum arată... Da, dar doar acum, să zicem, că suntem în festival, zic că sunt actor. În rest, mă prezint ca fiind student la actorie. Și chiar așa îmi place să mă și încadrez deocamdată, nu mă simt încă în deplinătatea puterilor pe care le are un actor. Noi încă ne dezvoltăm simțurile artistice în sensul ăsta în scenă, sau în fața camerei. Și pentru mine e printre primele, dar pentru Mara chiar e prima experiență în fața camerei...
M.V.: De orice fel. În sensul că nici teatru nu am făcut până acum, în sens profesionist.
A.P.: În cazul rolului din Tipografic..., Șerban, acolo nici nu erai student la actorie. Cum a venit? Nu puteai să te prezinți atunci așa.
Ș.L.: Așa e, nu eram, eram licean. A fost un casting pentru care Theodor Șoptelea m-a recomandat. Mi-a zis "Băi, uite, e un casting, m-am gândit la tine", m-a întrebat dacă mai știu persoane, și am luat legătura cu directoarea de casting de acolo și... așa s-a întâmplat. Dar asta cu "atrasul rolurilor", ți-am zis, nu-mi dau seama, nu pot vorbi din perspectiva omului care alege. Eu nu știu de dinaintea proiectului ce vrea regizorul cu mine. Da, am două roluri până acuma de dramă. Bine, în Metronom nu îmi pot da seama exact, pentru că încă nu l-am văzut, dar i-aș zice "mystery". Cât despre încadrat, amândoi suntem studenți la actorie.
A.P.: Tu ai început cu teatrul la Colegiul Național A.T. Laurian Botoșani, în trupa de teatru Drama Club, încă din clasa a... șasea?
Ș.L.: A cincea, a cincea.
A.P.: Care a fost primul tău rol?
Ș.L.: Am fost un copil de la curtea lui Petrucchio din Îmblânzirea Scorpiei, dar era un rol de copil din mai multe spații... Cel mai mult îmi petreceam timpul în curtea lui Petrucchio, dar am apărut și în piațetă și în mai multe spații. Da, a fost primul rol de teatru într-un spectacol.
A.P.: Văd că ai mai mult o tragere spre cinema (poate mi se pare doar mie) decât către scenă, să zicem așa. Știi de ce se întâmplă chestia asta? Ți-ar plăcea să te concentrezi de exemplu exclusiv pe film, sau crezi că e doar o etapă?
Ș.L.: Nu i-aș spune "concentrat", pur și simplu nu am avut până acum proiecte pe teatru. Îmi doresc din tot sufletul, cu cât trece mai mult timp la facultate, cu atât mai mult prind drag de teatru, mai mult decât aveam. Aș spune doar că, fiind student, încă nu am prins vreun proiect în direcția asta, am și o față tânără. Și nici nu am dat prea multe castinguri pe teatru. Până la urmă, Metronom e doar al treilea proiect pe film, nu e ca și cum am făcut foarte multe nici în zona asta.
A.P.: Zici și de Babardeala... lui Jude aici.
Ș.L.: Da, practic am "jucat" și în Babardeală, am avut o secvență foarte foarte scurtă.
A.P.: Mara, pentru tine cum e? E tot film? Teatru? Ambele?
M.V.: Eu nu am făcut nici film, nici teatru înainte. Metronom e primul proiect. Și cred că îmi place mai mult zona de film, dar categoric vreau să fac și teatru. Nu mi-am închipuit că o să fac film, în primul rând, m-am și dus pe teatru, sunt deschisă la proiecte pe teatru și chiar mi-aș dori să fac, dar filmul... Of. Filmul mi se pare mai frumos, are ceva, te atrage. Și e și misterul și...
Ș.L.: Suntem obișnuiți cu industria din România, unde nu prea există "actori de film" și "actori de teatru", nici nu știu dacă afară se face distincția asta, dar bănuiesc că sunt actori care trăiesc numai din proiectele de film.
M.V.: Filmul mi se pare mai aproape de viață, pe când în teatru, de multe ori, întâlnești situații care nu ți se par plauzibile... dar și asta îl face frumos.
A.P.: De ce zici că filmul e mai aproape de viață? Pentru că se joacă mai mic, sau?
M.V.: Adevărat și asta, dar nu știu, parcă e mai mult mister, parcă poți să transmiți mai mult pe film. Se înțelege mai bine, fiind și aproape.
Ș.L.: Mie îmi place la nebunie cadrul în care ești tu cu niște oameni într-o casă. Toată lumea lucrează pentru același proiect de la sunetiști la mașiniști, de la props la costume, regizor, sunet, toți sunt acolo pentru același scop. Iar în produsul finit se vede doar un om care trece prin cameră, spune două vorbe, iar în spatele lui e de fapt o mare de oameni. Asta mi se pare un paradox și, cumva, îmi place chestia asta. N-aș spune că e un vis să fiu doar actor de film, dar...
M.V.: A, nu, în continuare vreau să fac și teatru...
Ș.L.: Și eu, și eu, dar în continuare, nu știu, filmul...
M.V.: Are un farmec.
Ș.L.: Știi ce? Cred că e și faptul că ne-am câștigat primii bani din asta.
M.V.: Da, adevărat și asta. Și, cumva, când dai de gust și vezi ce se face, ce se întâmplă acolo, e un sentiment extraordinar.
Ș.L.: Dacă am fi avut un proiect de teatru, de început, cu contract, poate era altfel discuția, știi?
M.V.: Da, măi, dar când îmi dai dulceața asta de la film... (râde)
Ș.L.: Îmi dai siropul ăsta... Îmi dai berea asta... Levrette (ridică berea)
(bere albă franțuzească, fiecare avem câte una, iar în traducere liberă ar veni "doggy style", acest interviu poate conține plasare de produse)
A.P.: Tu alegi filmul, sau filmul te alege pe tine?
Ș.L.: Înțeleg întrebarea ta...
A.P.: Sigur, mă refer și la partea filosofică. Dar te întreb și în vederea castingurilor. Cum știi la care castinguri să te duci? Ai un filtru? Mergi pur și simplu? Ți se pare că trebuie să te regăsești în rol, sau nu prea contează asta? E importantă povestea? E important regizorul? Înțelegi, sunt mai multe nișe.
Ș.L.: Eu încă nu am ajuns la nivelul la care să îmi pot "alege" castingurile la care să merg. Nu dau atât de multe castinguri.
M.V.: Nici nu aflăm de atât de multe castinguri.
Ș.L.: Poate și asta e una dintre "probleme", că nu aflăm. Deocamdată nu cred că am experimentat cealaltă perspectivă, adică eu să aleg castingul, eu să aleg filmul. Și cred că doar filmul m-a ales pe mine...
M.V.: În momentul ăsta nu suntem noi în măsura de a alege, cum ziceai. Vrei să joci în cât mai multe, ca să crești, să evoluezi...
Ș.L.: Evident.
M.V.: Și sincer să-ți zic, orice rol aș primi, bine, în bunul-simț, adică nu doar așa. Orice rol, pe dramă, pe comedie. Fie că sunt rea, fie că sunt bună în film... aș vrea să-l fac, să accept provocarea. Și să evoluez. Și să nu mă blochez pe o zonă.
Ș.L.: Mai mult mă interesează să fac asta ca să mă dezvolt decât pentru bani. Aș juca... aproape orice, ca să nu zic orice.
M.V.: Da, și să nu te blochezi într-o zonă, să joci doar "îndrăgostita" sau doar "băiatul frumos", adică vreau să merg în mai multe direcții.
Ș.L.: Da, Mara, dar dacă ar fi să ai... uite, cum m-a întrebat pe mine Alberto, proiecte doar în genul dramă, sau "fata frumoasă îndrăgostită, care mereu este la final părăsită, sau e a treia roată", o chestie de genul ăsta.
M.V.: Asta ar fi trist...
Ș.L.: Trist trist, da, bine, dar ai mai face-o, cum ai spus?
M.V.: Băi, când ești la început, iei tot ce îți vine, da. Îți dai seama. Dar eu cred că și dacă primești "fata îndrăgostită" de șapte ori la rând, poți să o faci diferit, să îi dai alte nuanțe, să o "ajuți" cumva să iasă din situația ei. Prin personalitatea ta.
Ș.L.: Da, de acord.
A.P.: Dacă mâine aveți șansa de a lucra cu un regizor străin - dintre cei care apar pe genericul de la Cannes, să zicem așa - pe cine ați alege? (râs) Bine, acuma, se înțelege, nu merge să-l alegeți pe Akira Kurosawa, de exemplu.
Ș.L.: Bun, hai să recunoaștem întâi de toate că nu știm programul... Nu știm prea bine cine e la red steps acum...
A.P.: Zic generic, ai aici filme de Pasolini, Kubrick, Kurosawa, Coppola, Fellini, Mungiu, Campion etc.
Ș.L.: Sunt sigur că Fellini nu ar mai putea lucra cu noi acum. (râde)
A.P.: Cine nu ar vrea să se vadă într-un film de Fellini. În plus, vorbim ipotetic acum.
Ș.L.: Da, da, clar. Așa e. Niciodată nu m-am gândit, nici măcar în visele cele mai adânci "băi, cum ar fi să joc eu la... Almodovar?"
A.P.: El trăiește, se poate...
Ș.L.: Da, bineeeeee. Niciodată nu m-am gândit atât de departe, cu un regizor străin, dar la români pot să-ți spun. Mi-ar plăcea să experimentez să lucrez cu cât mai mulți regizori mari, adică mă consider foarte foarte norocos că am reușit să lucrez cu Radu Jude, cu Alexandru Belc, dar da, evident, mi-ar plăcea enorm să lucrez cu Cristian Mungiu, cu Corneliu Porumboiu, cu Radu Muntean. Dar dintre cei străini, nu știu..., Tarantino. (râde)
M.V.: Woody Allan, cum ar fi! (râde)
Ș.L.: Weeeees, aș fi vruut... Da, nu, îți dai seama, dacă e să rămânem cu picioarele pe pământ, e foarte departe de noi gândul ăsta. Nu ne putem gândi decât la regizori români, și cred că asta e foarte bine. A, dacă tot avem voie să nu fim cu picioarele pe pământ... știi cu cine mi-ar plăcea foarte mult? Cu... Sorrentino! "Sorrentino, poate, de pe Google dacă se aude?! Casting Sorrentino! Reclame casting Sorrentino! (râde) BĂIEȚI! BĂIEȚI 18 - 23, CASTING SORRENTINO."
A.P.: Ha, ce tare! Superb! Bun. Ne mutăm un pic în viitor, pe care niciunul dintre voi (noi) nu îl știe (știm), în care se anunță proiecte noi, dar nu se știu detalii încă, dar... amândoi aveți un lucru, un compromis, să-i zicem așa... și oricât de tare ar trage de voi un regizor să îl faceți, voi nu l-ați face nici în ruptul capului. Cu alte cuvinte, să vi se ceară X, iar voi să ziceți "a, îmi pare rău, X e contrar a orice cred eu, îmi pare rău."
Ș.L.: Mamă, deocamdată nu am avut ceva în genul ăsta, în care să zic "asta se bate cap în cap cu principiile mele, nu o fac." Pot să zic că am avut niște reticențe, dar atât, în momentul în care am avut de filmat secvențele de dragoste pentru Metronom... Reticențe doar pentru că nu am mai făcut asta înainte, cred că e și pentru că sunt atât de la început, n-am mai stat să cântăresc dacă "stă în picioare, dacă are legătură, dacă e veridic să fie în momentul ăla al proiectului". În primul rând că nu stă în atribuțiile mele să fac chestia asta. Dar cred că cel mai mare "impas" până acuma - care nu știu dacă se încadrează la întrebarea ta - dar care pur și simplu mi-a dat de gândit, mi-a pus câteva dificultăți și în legătură cu care am fost cel mai stresat de când a început proiectul... a fost treaba asta... secvențele alea două de dragoste, dar doar pentru că erau ceva foarte nou și pentru că e o cu totul altă latură a actoriei, pe care noi nu am mai întâlnit-o până acuma. Noi nu ne dezbrăcăm la facultate, chiar dacă este o secvență în care doi îndrăgostiți se iubesc.
M.V.: Eu cred că, atâta timp cât are sens ceea ce fac, ceea ce mi se cere, transmite ceva, are un scop, nu e făcut doar ca să arate "cool" și așa mai departe, nu știu acum ce ar putea să mi se ceară și să spun "nu!"
Ș.L.: Și mie îmi e foarte greu să îmi imaginez ceva ce nu... Și doi la mână, știi că mai e și întrebarea asta. Dacă vine și te întreabă acum Sorrentino, da, că tot glumeam adineaori... Hai să o luăm altfel. Eu mă uit acum, de exemplu, la The New Pope / Young Pope. Și sunt foarte multe secvențe nud. E acolo la un moment dat o tipă infertilă, Papa îi pune mâna pe burtă, a făcut o minune, a rămas însărcinată, a părăsit-o soțul și acuma ea nu mai are bani. Și, cumva, se... prostituează, adică se duce la familia asta cu foarte mulți bani și îl lasă pe copilul lor - care are niște probleme, niște dizabilități - să o atingă, știi? Iar chestia asta se transformă într-o rutină, săptămânal. Sunt secvențe explicite, grele, în care are de făcut treaba asta...
M.V.: Atât timp cât ceea ce face ea acolo transmite un mesaj, și prin faptul că ea o face atât de expus încât devine mai puternic... cred că despre asta e vorba.
Ș.L.: Mai cred și că trebuie să ai mare încredere în omul care îți propune o treabă de genul ăsta, sau care îți propune orice, până la urmă. Să ai încredere în omul cu care lucrezi. Chiar cred în asta. Și e foarte important să vezi în ochii regizorului, în ochii omului care îți explică lucrurile astea, care idee, de ce și cum să o faci.
M.V.: Să aibă întotdeauna un gând în spatele a ceea ce spune.
Ș.L.: Da, asta spun. De ce vrea să aibă secvența respectivă.
M.V.: Măi, cred că în momentul în care aș observa că lipsește gândul din spate, că o secvență e ținută, de exemplu, doar pentru că "e cool", cred că atunci aș spune într-adevăr "nu!" Dar depinde de multe lucruri.
A.P.: Faceți diferența între genul preferat de film de văzut și genul preferat de film în care să jucați? Sau se suprapun?
Ș.L.: Aa, înțeleg, înțeleg. Am procesul ăsta fix acum, ți-am zis că mă uit la Sorrentino, la Young Pope / New Pope și mă tot gândesc... Îmi place enorm ce fac oamenii ăia acolo. Și ajung să mă întreb "băi, dar tu ai putea face asta? Ți-ar plăcea să faci asta?" Îmi pun tot timpul întrebări, în 99% din cazuri răspund că "da, mi-ar plăcea să fac asta." Despre a putea... acolo am niște dubii, că nu știu, nu îmi dau seama dacă aș putea. Dar e recent procesul ăsta - proiect din care aș vrea să fac parte versus proiect pe care doar îl apreciez de la distanță, ca spectator.
M.V.: Eu mi-aș dori din toată inima ca la un moment dat să joc într-un film de tipul Mândrie și prejudecată sau Rațiune și simțire, Pe aripile vântului, Jane Eyre, astea sunt și cărțile mele preferate, și filmele mele preferate. La răscruce de vânturi, literatură britanică. Asta mi-aș dori. Să ajung să am un rol de femeie puternică, împotriva societății...
A.P.: Ce tare!
Ș.L.: Sunt sigur că la un moment dat în viața asta am vizionat ceva și am avut în cap "oau, vreau și eu să joc asta!" Dar în momentul ăsta nu îmi vine nimic.
A.P.: Apropo de rolul tău din Tipografic Majuscul. Ți se întâmplă să fii asociat cu personajul Mugur Călinescu de către necunoscuți, sau de către prieteni, în glumă, de către oameni din lumea filmului, să zicem așa?
Ș.L.: Te referi la chestii de genul "îl știi pe...?" "care...?" "Mugur din Tipografic." "Aa, da." Sunt ok, până în momentul de față e cea mai notabilă expunere pe care am avut-o. E normal, cumva, înțeleg.
A.P.: Și nu te deranjează treaba asta, nu vrei să o schimbi, să nu fii asociat doar cu ceva?
Ș.L.: Nu am fost "Văru" de pe reclame, ca să zici că da, te strigă lumea pe stradă "Bobiță" sau "Văru" și să vreau să schimb asta. Din tot ce am văzut până acum, oamenii ăia nici nu mai vor să schimbe chestia asta, pur și simplu trăiesc cu ea. Și eu nu am trăit chestii din astea, să mă oprească lumea pe stradă și să-mi zică "Mugur, hai să facem o poză!" Nu m-ar fi deranjat, dar nu am pățit. În ochii spectatorilor Tipografic e posibil să fi rămas în calitate de "ah, băiatul ăla!" Am pățit să mi se zică "Tu ești de la Tipografic! L-am văzut!" Dar nu e atât de pregnant până în momentul de față.
A.P.: Că tot am zis de viitor... cum arată viitorul pentru Șerban, respectiv pentru Mara. Care e următoarea "mișcare"? Planificați lucruri, sau sunteți mai degrabă genul care nu planifică nimic și merge înainte?
Ș.L.: Eu mi-am făcut o proiecție pentru viitor, dar nu vreau să rămân fixat. Vreau să terminăm facultatea. Dacă apar proiecte în anul 3 sau acum, asta nu poate decât să fie mai bine pentru noi, pentru "carierele" noastre, dar după cred că urmează masterul...
M.V.: Și pentru mine la fel, da.
A.P.: Tot în București?
Ș.L.: Nu știm dacă să-l facem tot în București sau nu. Mie mi-ar plăcea să fac un master de actorie de film, dar... să vedem. Și mă tentează foarte tare ori să plec cu un master direct afară, ori să plec cu Erasmus de la masterul din București, România.
A.P.: Cât e masterul la București?
M.V.: Doi ani.
Ș.L.: În prezent nici măcar nu există un master de actorie film la U.N.A.T.C. Cred că există unul la facultatea din Constanța. Dar mă tentează ambele, fie să plec, fie să plec doar cu Erasmus din România, pentru 6 luni - 1 an.
M.V.: Pentru mine e exact la fel cu masterul, însă oricât de mult mi-aș dori să plec în străinătate, nu cred că pot să fac asta, pentru că am familie și oameni aici de care nu mă pot despărți, dar îmi doresc - în același timp - să petrec un timp afară, un semestru, un an... poate chiar mai mulți. Din punctul de vedere al carierei, o să aplic la cât mai multe castinguri. Și sunt deja în plan câteva, îți zic după, off the record.
