Deconstrucţia (nu e) populară

În dezbaterea culturală românească de azi, Jacques Derrida face parte dintre acei filosofi contemporani care, într-un mod doar aparent paradoxal, sînt pe cît de populari, pe atît de puţin ori de greşit înţeleşi. În „Derrida” (însă am fi putut spune şi „Foucault”, „Deleuze” sau „Lyotard”) se concentrează toate neînţelegerile şi confuziile care pot să afecteze o operă filosofică de mari dimensiuni atunci cînd e redusă la cîteva fragmente sau, mai grav, la cîteva cuvinte considerate a spune totul despre o gîndire, indiferent cît de complexă ori influentă ar fi ea. Nu e vorba, evident, de a apăra o justeţe a lecturii şi interpretării, nici de a se erija în vajnici apărători ai unui autor sau altul: opera lor şi o lectură onestă ne pot scuti cu uşurinţă de astfel de demersuri inutile. E vorba doar de a arăta în ce fel popularitatea nu e principala calitate de care se bucură şi trebuie să se bucure o gîndire filosofică atunci cînd ea este adusă într-o dezbatere culturală ori politică. Popularitatea a făcut, printre alţii, din Nietzsche un ideolog al nazismului la treizeci de ani de la moartea sa, după cum tot popularitatea, într-un cu totul alt fel, face din „noii filosofi francezi” („celebrii” Bernard Henri Lévy ori Alain Finkielkraut printre alţii) vedete ale show-biz-ului, cu preţul simplificării grosolane a tuturor subtilităţilor gîndirii, în cazul celui dintîi, şi cu preţul abandonării oricărei exigenţe filosofice în folosul comerţului cu idei gata făcute pe piaţa industrial-mediatică, în cazul celor din urmă.

Pentru a reveni la Derrida, să spunem că sursa neînţelegerilor şi confuziilor se găseşte fie în lectura superficială a unor fragmente din cărţile sale, fie în utilizarea unor exegeze de proastă calitate, vulgarizatoare, a acestor cărţi, ambele demersuri încă foarte „populare” printre intelectualii dornici de soluţii rapide pentru acoperirea găurilor din cultura filosofică. Aceste exegeze, comparabile cu un fast-food al gîndirii, îl plasează cel mai adesea pe Derrida printre vinovaţii de „moartea filosofiei şi a subiectului”, de „dispreţuirea tradiţiei”, de „derive stîngiste”, de „anarhism”, de „incoerenţa textuală” etc., cu toate plasate sub semnul acestui subprodus al culturii americane care se numeşte „postmodernism”. Împreună cu Foucault, Deleuze şi Lyotard, Jacques Derrida ar face parte dintre aceşti „postmodernişti” care, în mod cinic şi iresponsabil, au semnat pe actul de deces al modernităţii şi ne-au hărăzit rătăcirii incoerente printre simulacrele lumii contemporane.

Nu există, cred, o mai mare confuzie – una deloc inocentă – care se poate face azi în spaţiul filosofic, decît aceea dintre gîndirea critică franceză şi postmodernism. Popularitatea acestui din urmă termen este direct proporţională cu deficitul lui de sens. La limită, putem spune că nu există filosofie postmodernă sau, mai mult, postmodernistă. Iar aceasta din mai multe motive: mai întîi pentru că nu putem delimita în spaţiul filosofic ceva precum un curent sau un stil postmodernist. Scriitura şi angajamentul ideatic al fiecăruia dintre autorii citaţi sînt singulare şi imposibil de înghesuit, în diferenţele lor, sub o umbrelă atotcuprinzătoare; un asemenea gest ne-ar obliga oricum la revizuirea radicală a tuturor teoriilor noastre despre modernitatea însăşi, ele însele aflate în intim dezacord. Apoi, pentru că în modul cel mai explicit cu putinţă, fiecare dintre aceşti autori a declarat că nu văd nici un sens în utilizarea filosofică a unei distincţii modern-postmodern care i-ar situa pe unii autori de o parte şi pe alţii de cealaltă parte a unui linii imaginare a timpului. În al treilea rînd, şi dacă argumentele anterioare nu sînt suficiente, pentru că tocmai autorii care utilizează astfel de clasificări sînt pe cît se poate de rigizi în felul de a pune etichete prin „-ismele” şi opoziţiile pe care le produc pe bandă rulantă. Asta în vreme ce filosofii zişi „postmoderni” sînt – dacă e să le găsim un numitor comun – cei care se dovedesc neîncrezători faţă de ierarhii, dualisme şi alte metode prea puţin filosofice de tranşare în epoci şi curente a corpusului istoriei filosofiei.

Miza deconstrucţiei lui Derrida nu se găseşte nicidecum în refuzul tradiţiei, după cum nu se găseşte nici în eschiva de la asumarea rolului public al filosofului. Explicarea acestei mize ar lua prea mult timp şi ne-ar îndepărta de la modesta intenţie a acestui text. Să mai spunem doar că asimilînd-o grăbit postmodernismului popular şi adesea cu o intenţie alta decît specifică unei gîndiri critice, cinstite în primul rînd cu sine însăşi, ea este decuplată şi deturnată de la unele posibilităţi de înţelegere a lumii contemporane, în dimensiunile sale filosofice, culturale, politice sau de alt fel. Emfaza şi siguranţa de sine cu care cohorte de intelectuali de succes distribuie nume, idei, opere în căsuţele unui tabel dinainte construit le aduce cu siguranţă popularitate lor, în tentativa de a face impopulari, chiar antipatici şi de nefrecventat autori a căror preocupare nu a fost nici publicitatea, nici statutul de vedetă. Iar ca această idee să fie pe deplin convingătoare, să ne gîndim că, în România de azi, tirajele traducerilor din Derrida (Deleuze, Foucault, Lyotard...) nu depăşesc cîteva sute de exemplare, în vreme ce lucrările apărătorilor corectitudinii filosofice devin rapid (însă efemer) best-seller-uri.